În orășelul nostru de pe Mureș, fotbalul a făcut parte tot timpul din viața cotidiană. Pentru că întotdeauna la Vagoane, la Strungul, la CPL sau Indagrara, meșterul cu bască pe cap nu și-a început lucrul fără să schimbe două impresii despre UTA cu colegul de secție. Și pe vremuri vorbeau de titluri, de câte le-au dat lui Dinamo, sau altor glorii ai acelor ani. În urmă cu ceva timp, Gigi Domide îmi povestea că „nu conta cu cine jucăm, ci doar câte le dăm”. Și la antrenamente, UTA avea pe atunci două-trei mii de spectatori!
De când a ctitorit baronul clubul ăsta, trăirile pentru acest brand au fost maxime în Arad și nu numai.
Nu e cazul acum să intru în istorie, una binecunoscută de orice plătitor de abonament, bilet, sau cititor online cu precădere, că la presa pe hârtie, unde și eu mai scriu, sfârșitul este aproape.
Revenind la zilele noastre, chiar și la oile noastre, recunosc că nu mă așteptam ca odată cu pasul făcut de Bătrâna Doamnă în primul eșalon, să se închege așa repede un feeling atât de puternic între publicul arădean și culorile roș-albe. Pe ,,Neumanul” vechi, ca și mai apoi la Șiria sau pe „Motorul”, modulul de pătimași ce veneau meci de meci era format din ,,ăia cinci sute”. Așa le ziceam eu. Pe lângă ei, funcție de adversar, mai veneau încă pe-atâția. Și cam ăștia erau utiștii dedicați și prezenți meci de meci.
Și galeria a fost vie în acei ani. Noi aveam și avem încă treabă cu Poli Timișoara și cu echipele de „mitici”. Ce profunde erau mesajele către cei doi dușmani! Primul se mai cântă încă pe Neuman, dar nu-și mai are rostul… La al doilea, ne-ar lua „organele” pe sus cu stadion cu tot. Dar trăirile au fost mereu maxime, fie că a fost galeria lui Bocioacă, a lui Luca Alecu, sau mai apoi a lui Proca și acum a lui Kidu…
Cu UTA revenită pe prima scenă și cu publicul intrat la capacitate maximă pe arena Francisc Neuman, a erupt brusc ,,fenonenul social” despre care discutăm. Cât ai clipi, s-a format nucleul cu facțiunile peluzei. Și UTA, Aradul, au ultrași în bunul sens al cuvântului. Iar lângă ei, a rămas la fel de vocală ca pe timpuri, tribuna a doua. Cu abonați de „j” de ani, cu oameni ce au dat și dau bani pe abonament, pe fulare, tricouri, pe orice este cu UTA.
Nu-mi face plăcere să amintesc acest lucru, dar acești UTIȘTI, au fost jigniți și eu nu am avut cum să nu protestez, când am în peluză un fecior devotat, prezent la fiecare acțiune a facțiunii sale din galerie.
Copiii ăștia chiar pun pasiune, pun suflet, își consumă timpul liber să fie prezenți la crearea coregrafiei, să fie activi în primele rânduri din peluză. Și fiecare au rolul lor în frumoasa prestație a ultrașilor „Bătrânei Doamne”. Am fost impresionat când i-am văzut pe acești prunci la Hunedoara, la meciul decisiv prin care a promovat Corvinul. Pleoștiți de căldură, intoxicați cu fumul din peluză, au stat cuminți pe gard după meci, în așteptarea adunării pentru plecarea spre casă. Și pe șase i-am dus eu la gară la Deva. Erau deshidratați, înfometați, dar singura lor preocupare a fost dacă a ieșit bine, dacă au fost vizibili, ca frați ai corviniștilor. Erau preocupați să-și recupereze toate steagurile. Ăsta e spiritul unui suporter adevărat la Arad!
Rămânând la ultrași, ferească Dumnezeu de riposta tribunei doi. Și la „principală” sunt vocali destui, cărora „li se rupe”. Dar aici, mai sus, în spate la masa presei, spre VIP, nu mă uit niciodată. Doar dacă știu că observatori sunt Romică Gabor sau Roger Bogdan, să-i salut. Da, hiturile dedicate fostului primar, sau celui ce ține hățurile clubului în mână, nu sunt cântate la unison. O fac cei din peluză, țin ritmul câțiva din abonați, dar majoritatea aplaudă, fredonând printre dinți. Pentru că mulți suporteri au membrii din familie care depind de stăpânire, ca serviciu, ca afacere, ca stare socială, sau politică. Și vecinul din dreapta te pârește așa ușor…
Pentru asta este trăirea maximă să fii suporter în Arad. Și la fel este și să fii jurnalist.
Pentru că și noi adorăm să trăim fiecare meci de pe Neuman la maxim, alături de acești fani. Și ne-am bucurat nu de puține ori și alături de conducerea echipei. Dar ne pasionează scrisul și adorăm să îmbrăcăm critic, cu umor, dar cu profesionalism, fiecare cronică, fiecare știre. Avem de când e lumea rolul nostru, facem fiecare cât putem să ne respectăm cititorii, comunitatea. Și câștigul maxim este satisfacția când primești feed-back-ul de la cititori. Prin comentarii, like-uri, sau direct în piață, când te oprește omul să te felicite pentru material.
Dar nu știe nimeni câte dureri de cap am avut și avem și noi, câte cronici am scris „cu lama în mână”, cât de greu este să transmiți ceva cititorului, atunci când ești cătrănit că echipa ta suferă. Și la fel este și în cazul revoltei îndreptate spre administrativul din „Calea Victoriei”. Că precum cei zece mii care cântă pe Neuman, sunt și majoritatea celor ce scriu. La fel de pătimași. Suntem o mână la masa presei, de specialitate. Și atunci, lăsați-ne să trăim alături de fantasticii suporteri, lăsați-ne să le transmitem cititorilor, viziunea noastră asupra fenomenului UTA. Și ei să ne judece pentru articolele noastre, ca și pe voi, pentru deciziile voastre.
Sany, deschide poarta jurnaliștilor, că UTA este a tuturor. Este a Aradului!
1 comentariu. Leave new
Excelent articol !
Felicitari Vali !
Forza UTA !