Dragi Tovarăși și Iubiți Prieteni,
În fiecare zi am impresia că trăiesc într-o piesă stupidă și în același timp comică de-a lu’ Caragiale. Mi se trage de acu’ vreo 30 de ani, când citeam în draci despre orice – și așa am ajuns la politică. Pe atunci se purtau cărțile împrumutate de la vecini sau de la cei cu bilbioteci mai vechi, așa că am ajuns să citesc despre propietate (o „idee absurdă” în comunism ) și ideile Liberté, égalité, fraternité. Părea atât de vechi și atât de departe de noi, cei aflați sub comunism!…
După revoluție, imediat ce au apărut anunțurile de înfiiințare a noilor partide „liberale” m-am prezentat împreună cu colegul de bancă din liceu la sediul Partidului Național Liberal. Eram atât de mândri că avem 18 ani și ne putem înscrie într-un partid care nu e comunist încât nimic nu mai conta. Ni s-a părut absolut normal că am semnat adeziunea pe un caiet studențesc, unde coloanele strâmbe erau trase cu pixul. Am primit drept premiu pentru înscriere în partid un semn cu săgeata liberală, pe care l-am pus cu mândrie pe caietul studențesc de matematică. Doar că, profesorul de matematică era obsedat de „marele eliberator” Iliescu – așa că am primit numai 3 „pentu caiet”. Atunci a început pentru mine „războiul” cu cei care nu întelegeau principiile simple ale liberalismului: „fiecare ființă umană are, prin naștere, drepturi naturale pe care nicio putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la libertate și la proprietate”.
Deși Ion Rațiu a fost cu mult mai bun decât Câmpeanu și nu cred că am avut vreun liberal post-revoluționar la nivelul lui Corneliu Coposu, totuși am rămas fidel mișcării liberale, desi au fost mai multe ispite atât la nivel ideologic sau material din alte partide. Am sperat mereu că liberalii se vor întoarce la ceea ce au fost și vor lupta pentru ideile simple, dar importante, de la concepere.
Mă consider încă liberal, dar partidul actual din țara noastră nu are nici o legătură cu ideile sau principiile liberale. E mult mai aproape de o nuvelă scrisă de Caragiale în care e avansat de la București doar Mandibulă Dandanache și în care Neluțu Farfuridi e prea slab să facă ceva. În plus, în fiecare zi apar noi dovezi care demonstrează că Partidul Național Liberal e departe de ideologia inițială atât timp cât parlamentarii liberali votează pentru pensii speciale sau votează împreună cu „colegii” de la putere pentru modificarea legilor justiției sau imunitate.
„Frații noștri liberali” au adaptat mioritic principiile liberale conform cărora „o șpagă mică nu strică” sau în care putem promova „la centru” doar persoanele care sponsorizează partidul. Din toată doctrina liberală nu a mai rămas nimic; primează doar interesele personale ale anumitor indivizi cățărați pe scara puterii în partid, care au devenit „baroni locali” fără urmă de decență.
Adevărații liberali au rămas fără partid cu autoironia lui Caragiale, lipită de conștiința „ambetată” precum „săgeata liberală” pe vechiul meu caiet de matamatică : „Eu cu cine votez Moncher?!”
