Ideea e să scrii despre orice îţi trece prin cap. Să încerci să fii un Kerouac român. Sau un Tolstoi coreean. De sud. Dar tărâmul de basm pe care nu-l găseşti nici dacă bagi heroină, cele șase milioane jumate la întreţinere, pe rit vechi, lupta politică din satul ăsta de trei lei treizeci, de care eşti, paradoxal, atât de mândru – toate astea te împing spre social.
Şi te apuci să comentezi şi să reprezinţi cartierul, cu spaţii verzi cu tot, cu locuri de joacă, cu copii bucălaţi şi cu mame… Stop. Uite ce mame bune. Cu blugi strâmţi, după ultimul trend, cu păr de reclamă, cu sâni plini (oare ce s-a întâmplat cu mamele cu sânii căzuţi? A mai auzit cineva de ele?). Deci mamele, mama lor de tinere mame, te fac să te apleci mai tare asupra tendinţelor şi asupra sexualităţii de primăvară. Vine primăvara, uite un pom aproape în floare, uite-l şi pe soţul mamei, numitul tată, ras în cap, în trening de firmă şi gâfâind de la sală. Stop. A trecut şi faza cu mama Omida, dar sexy, a trecut drăgălăşenia primăvăratecă. E vorba de neputinţa poliţiei de a-i opri pe răufăcători, e vorba, de fapt, de legea junglei. Kill or be killed. Nu te mai simţi în siguranţă în propria ta casă, în propriile tale haine, în propriul tău prepuţ. Asta cu prepuţul mi s-a părut simpatică. Numai mie. În fine, treci prin ştirile de la ora cinci ca prin brânza Cheddar. Ştiu, şi nici mie nu-mi place în mod deosebit. Cu toate astea, o mănânc din snobism. Telemeaua e prea obişnuită, şi m-am obişnuit să îl snopesc în snobism (adică să îl snobesc) pe prietenul meu Gabriel. Care, mai nou, face afaceri bune descoperind noi snobi. Sar de la una la alta mult mai bine decât sare UTA pe minge. Dar, am uitat. Nu trebuie să spun nimic despre UTA. Despre morţi, numai de bine. E clar. Tre să mă opresc, că vine contabilul meu ultras şi mă rupe cum rup eu chitanţe, dar mai ales notificări de la finanţe. Chitanţe şi finanţe rimează. Coincidenţă? I don’t think so. Trebuie să plătesc ceva amendă, ceva legat de o fişă, ceva cu cesiune de drepturi de autor. Adică, pe scurt, eu dau altor oameni dreptul să-mi răstălmăcească şi măcelărească textele. Pe bani puţini. Şi mă şi arunc în gura lumii. Ce meserie o fi şi asta… Să fie clar, mie îmi place să mă arunc în gura lumii. O lume, două lumi. E la feminin.
Revenind, pentru a nuşcâta oară, zic că oamenii din presa locală sunt prost văzuţi. Dacă eşti ziarist, mari posibilităţi să fii alcoolic. Dacă eşti ziaristă, asupra ta planează acuza de curvie. Eu zic că-i adevărat numai în parte. Pentru că există şi ziarişti curvi, şi ziariste beţive (Vivat!), ar trebui să le ridice statui, măgarii naibii. Şi-acum, pentru că-i şase fix, sărim la moralitate. Mai exact, sar la gâtul moralităţii. Îl muşc şi îi beau sângele. Îmi fac de cap, că am voie trei mii de semne, şi pot bea limfă şi pot mânca tendoane. Pentru că mă simt liber, chiar dacă dudui ca un motor sub capotă, chiar dacă gâfâi ca fostul purtător de dume al unei instituţii ciudate, fără uşi sau ferestre, cu oameni zidiţi înăuntru, ştampilând la nesfârşit aceleaşi fotocopii.
Ideea e să scrii despre tot ce îţi trece prin cap. Dar să scrii.
