SAU DESPRE ZECE SEMNE ALE ÎMPUȚI(NĂ)RII FIINȚEI
„E ceva putred în Danemarca…” (Hamlet)
Până într-un anumit punct, nevoia de autoafirmare, de autodepășire, de a fi mai bun reprezintă o nevoie firească a omului și este semnul dorinței sale de a se împlini pe direcția manifestării plenare a potențialului său interior. Căci e firesc ca ceea ce se află în interior (conținutul – care uneori e preaplinul) să vrea să se reverse în exterior și să îmbogățească lumea cu un spor de ființă. Câtă profunzime a gândului blagian, care intuiește că omul nu e o simplă prelungire a liniei evolutive organice, ci apariția sa în lume s-a produs un salt ontologic! Acest gând pare să aparțină însă unei epoci revolute, căci azi lucrurile stau tocmai pe dos…
Asistăm astăzi la fenomene binecunoscute tuturor și a căror cauză nu încetăm să o căutăm.
Trăim într-o lume a superlativelor de toate felurile: lumea lui super, ultra, hiper, extra, mega, foarte, fenomenal, extraordinar. Văzând toate acestea, cineva care ar veni din afara lumii în care trăim (un extra-terestru), ar zice că suntem extrem de fericiți trăind într-un asemenea univers, întrucât (în mod norm-al), toate aceste superlative sunt semne ale aprecierii a ceea ce are valoare. Dar știm cu toții că lucrurile nu stau așa decât în rare cazuri. Aceste cuvinte și pseudoprefixe ale magnitudinii se întâmplă să nu mai exprime un plus al valorii, ci, dimpotrivă, să acopere un mare gol. Iată câteva dintre situații.
Obsesia (hiper-dimensionată) de putere. În istoria omenirii au existat mereu semne ale nevoii de putere, exprimate mai ales la nivel social, prin existența imperiilor. Uneori asemenea formațiuni politice și-au găsit justificarea – valorică – prin ceea ce au construit și au lăsat după ele (să exemplificăm doar cazul Imperiului Roman de la care întreaga Europă moștenește azi sistemul administrativ, pe cel juridic, care a excelat în planul construcțiilor de tot felul etc.). Altfel spus, a fost un gând de înălțare nu doar a omului ca individ, ci și, indirect sau uneori chiar direct, un bine adus civilizației umane în genere. La fel gesturile eroice care au însoțit cavalerismul medieval (săvârșite în numele dreptății, ai loialității, al unei idei). Din păcate, ulterior ele devin donquijotisme, căci a lupta pentru o idee se dovedește un lucru perimat, iar azi – unul de-a dreptul ridicol. În contextul actual însă, sub pretextul binelui public (în măsura în care politicienii se mai străduie să afișeze masca lui) se ascund orgolii individuale de nemăsurat. Binele poporului e praful de aruncat în ochii naivilor.
Obsesia (hiper-dimensionată) de bani sacrifică totul de dragul valorilor materiale. Totul e de cumpărat și de vânzare (inclusiv sora, soția, copilul, Dumnezeu), iar puternic e cel care poate cumpăra totul. Ne amintim de imaginea bancherului din „Micul Prinț” care număra stelele ca pe bunuri ale sale, respectiv de imaginea argheziană a „vecinului” care „a strâns cu ne-ndurare/ grădini, livezi, cirezi, hambare”, așa încât „soarele apune zilnic și răsare/ Într-ale sale patru buzunare.” În rest – no comment.
Selfie-ul. Dacă nu au norocul să devină putred de bogați sau să se cocoțeze pe treptele înalte ale ierarhiei sociale, le mai rămâne totuși unora ceva. Telefonul imortalizează persoana noastră în contexte mărețe: deasupra unei prăpăstii, plutind liberi cu parașuta, lângă portretul Giocondei sau în incinta Capelei Sixtine. Sau în sala somptuoasă a Filarmonicii din Viena, vara, când sutele de vizitatori ai orașului pătrund și în tradiționala clădire a concertelor de Anul Nou. Și asta nu neapărat dintr-o sete culturală de nestăvilit, ci ca să umple cafeneaua în timpul pauzelor, dar mai ales să se fotografieze/filmeze în astfel de împrejurări de aristocrație a spiritului cu care unii nu prea au nimic în comun.
Nevoia de a fi mari (mai exact de „a ne da mari”) prin altceva decât prin noi înșine e atât de exacerbată (iată, musai să folosim din nou un superlativ), încât e mai mare uneori și decât instinctul de supraviețuire. Căci asemenea gesturi au produs, nu odată, tragedii.
Automutilarea. Ar fi greu să o numim altfel, atunci când operația estetică se produce din cu totul alte motive decât cele obiectiv-medicale. Ca atunci, când, de pildă, devine încercare de „corijare” a fizicului, de transfer al esteticului în planul desenului uman, al contururilor ființei, căci ideea de frumos e ea însăși extrem de bulversată azi. Ideea de frumusețe naturală își pierde sensul în favoarea măștilor unei frumuseți artificiale, care nu e creată decât pe epidermă și nu crește din interior, ca o emanare a ceea ce e frumos înăuntru. Să nu mai vorbim de hiper-dimensionarea (din nou, un superlativ) anumitor părți ale corpului (știm cu toții care), din motive ce de data asta nu mai au nimic de-a face cu esteticul, ci cu economicul, în condițiile în care trupul devine de vânzare…. Iar frumusețea – o imagine a omului ca marfă…
În plan social-economic, imaginea tipică a supradimensionării o reprezintă hiper, respectiv supermarketurile. Ele se doresc semne ale bunăstării economice. O bunăstare care așază însă marfa deasupra omului, în ciuda sloganurilor gen „clientul e stăpânul nostru”. Supradimensionarea e menită să impresioneze clientul prin varitatea de produse pe care o oferă, prin iluzia economiei de timp pe care o realizează pentru omul super-ocupat (iar ne-a scăpat un superlativ!) – adică nu mai e nevoie să alergi la șapte magazine din care să iei ce ai nevoie, că găsești totul într-unul. Să-l impresioneze pe client sau mai degrabă… să-l amețească? Nu e nevoie să știi ce cumperi. Reclamele care merg aproape întruna pot decide pentru tine (făcând vânzare sub pretextul prețului mic al produselor – ah, în sfârșit ceva subdimensionat! – a căror calitate e la fel… de „mică”).
Acest interes mascat pentru om e dublat de atmosfera impresonală (halucinant de extra-„terestră”) din supermarketuri. Pentru că dacă vrei să decizi – în cunoștință de cauză asupra unui produs! – și îndrăznești să ceri sfatul vreunuia dintre vânzători, mai întâi trebuie să pleci de la presupoziția că, în imensitatea acestui spațiu cât ditamai universul, chiar vei găsi pe cineva care să te sfătuiască. Însă de cele mai multe ori cineva sosit într-un final să te consilieze fie ridică din umeri, fie, mai rău, te dezinformează, și nu cu rea intenție…
Nevoia de spectacol. Nu, nu e cel mai bun cuvânt… pentru că se poate confunda cu sensul estetic al termenului. Adică e bun, dar pus între ghilimele. Ca să însemne „spectaculos, șocant, în orice caz, a-normal”. Mai pe scurt și în registru popular… „circ”. Nu avem nevoie de lucruri care să ne impresioneze (care să lase o urmă fină în ființa noastră), ci care să ne zguduie, să ne distreze, să ne facă ori să râdem grotesc, ori să plângem (dacă a mai rămas în noi oarecare sensibilitate) în hohote, histrioni ai unui spectacol la care participăm cu mare voluptate. Cine a mai murit? Câte coroane au fost la înmormântare? Ce accidente s-au mai petrecut? Uite, acolo se bat doi pe stradă; s-au ciocnit două mașini în intersecție – hai să vedem și noi! Gata spectacolul! O variațiune a aceleiași teme o reprezintă festivalurile, prilej de desfătare gastronomică ori de altă natură: festivalul vinului, festivalul berii, sărbătoarea clătitelor… Orașul devine o imensă bucătărie gata pentru… vicii și delicii!
Fenomenul bizonilor din trafic. Ei conduc cea mai… tare (ce păcat că e doar un superlativ relativ…) mașină. Felul în care circulă pe stradă ne amintește de siguranța cu care Moromete, pornit prima oară în viața lui în capitală, circulă cu căruța chiar pe mijlocul șoselei de parcă doar el ar exista pe drum. Numai că țăranul face asta în spiritul lumii în care el trăiește, adică a satului, unde drumurile sunt largi de încap și patru căruțe una lângă alta. Pe când bizonul te atenționează că mașină ca asta nu mai are nimeni, prin urmare întreg bulevardul trebuie să fie al lui. În timp ce concursurile nocturne din miezul orașului (pe care – culmea! – nicio cameră de filmat și nicio poliție nu reușește să le surprindă) sunt menite să arate caii putere nu doar ai mașinilor, ci pe cei ai posesorilor lor.
În acest context, mass media nu poate rămâne mai prejos. Tot ce înregistrează ea trebuie să fie ori „cel mai tare spectacol al anului”, ori vreun „tragic accident”, cea mai în vogă vedetă etc, etc. Transformată într-un fel de Guinness Book și pentru a fi cel mai tare instrument care să captiveze publicul cel mai larg, presa devine în același timp cel mai bun dicționar al superlativelor și expresiilor stilistice ale magnitudinii (i.e. hiperbola) din lexicografia actuală…
Arhitectura nu se lasă nici ea mai prejos. La modă sunt supradimensionările: zgârie-norii (ce denumire orgolioasă!) sau unele clădiri de la noi ce concurează Casa Poporului. De asemenea, aglomerările eteroclite de stiluri într-o singură clădire, care vor să submineze de-a dreptul Versaille-ul. Așa e dacă ieși din țară la „muncă” în străinătate: îți vin idei care te inspiră, doar că atunci când te reîntorci în țară formele arhitecturale văzute acolo se estompează, iar aducerea aminte le transformă într-o adevărată – vorba lui Călinescu – „caricatură în moloz” a vreunei clădiri occidentale.
Obsesia brand-ului. Brandul este un nume, și nu oarecare, ci unul consacrat. Îl cunoaște toată lumea. Cine n-a auzit de … etc., etc. este lipsit de cultură. Poți fi oricine. Un om mic. Sau un om de nimic. Nu contează. Un brand bun rezolvă problema. De o etichetă frumoasă depinde cum ești servit în unele magazine. Sau de ea depinde chiar să fii primit în ele. Asta ne amintește de filmul Pretty Woman, când faimoasa – de data asta pe bune, chiar e o actriță mare! – Julia Roberts, care joacă rolul prostituatei, merge singură la cumpărături în magazine de lux și e întâmpinată cu dispreț datorită înfățișării ei necorespunzătoare…
Concurența. Trebuie să fii cel mai bun. Cel mai deștept. Cel mai productiv. Cel mai frumos. Cel mai bine îmbrăcat. Cel mai inteligent. Cel mai talentat. Sau, într-un cuvânt – atât de expresiv al limbajului de cartier – „cel mai tare din parcare”. Altfel nu supraviețuiești…
E vorba de o hiperdimensionare care arată monstruos.
Contururile firești ale lumii se estompează sub imperiul obiectelor impresionante cu care o populăm. Nenea Iancu, marele dramatrug – și acuși ne vom feri de superlative ca să nu cădem în ridicol – dezvăluia celebra formulă care dă savoare și azi creațiilor sale: „Simt enorm și văd monstruos!” Doar că acolo, în plan estetic, mostruosul era o reconfigurare a lumii sub imperiul comicului. Comicul, caricatura îngroașă un defect, care în realitate nu se află la (hiper)dimensiunile cu care e reprezentat în ele.
Până ieri, realitatea avea defecte care mai puteau fi îngroșate în artă, pentru iscarea efectelor estetice de natura comicului, de exemplu. Sau a urâtului ori a gotescului în calitate de categorii estetice. Dar ce se face arta atunci când realitatea însăși e grotescă, monstruoasă, hiperdimensionată… la modul suprarealist? Întrebarea este, evident, retorică. Dar nu considerentele de natură estetică interesează aici. Ci cauzele care produc, astăzi, fenomene precum cele menționate mai sus (și am enumerat doar câteva).
Ca să ne întoarcem de unde am început: nevoia de autodepășire, de „mai mult”, de super-lume (mai exact de utopie, care e expresia
în noi a unei nostalgii paradisiace – firească, la urma-urmei) țin de natura umană. Fenomenele de care sutem înconjurați astăzi însă, par să țină, dacă nu de domeniul patologicului (care e subscris sferei mai generale a alienării omului modern), atunci de un minus existențial. De o inversare a perspectivei lui Blaga: nu de un salt calitativ realizat de om în plan ontologic, ci de o cădere liberă și fără sfârșit, în lipsa unui punct de reper interior care să sprijine ființa. În plan spiritual, am zice de o reiterare înmiită, o reflectare în infinite oglinzi a orgoliului luciferic, care încearcă să instituie partea ca suverană în regatul întregului. Pentru că, dacă divinitatea e plenitudinea, e ființa prin excelență, lucifericul e golul, e neantul, e ființa cu minus.
Toate excesele noastre de azi sunt semne ale golului interior care trebuie umplut, satisfăcut cu ceva, ca să nu ne pierdem cu totul în neant. Artificiile, sclipirile, strălucirile fără substanță, cosmetizările, afișarea epidermei sunt semne ale absenței ființei din noi. Ele sunt, în același timp, semne disperate ale nevoii de firesc, de normalitate, așa cum, uneori, un gest de revoltă, unul vulgar ori chiar unul megaloman ascunde în spatele lui vulnerabilitatea, neputința… Minusul lăuntric se transformă într-o nevoie de exacerbare a lui „cine sunt eu”; se exprimă câteodată, în exterior, compensativ, prin gesturi exagerate, prin superlative…
