Acronimul, făcut celebru de Trump încă din 2020, va reuși să aducă la vot marțea viitoare mai mult ca sigur milioane de simpatizanți ai republicanului, pentru că în el este mult adevăr. Să facă din nou mare America. Măcar că n-a pierdut niciun metru pătrat din geografia ei, America a devenit sub administrațiile democrate un stat viciat în structurile lui cele mai importante iar siguranța cetățenilor a căpătat valențe de îngrijorare, în special din cauza emigrației necontrolate. Chestiuni, în sarcina politicienilor democrați, care acum acuză și mizează pe o antipatie a americanilor asupra personajului mai mult decât pe a candidatului Donald Trump. În ceea ce mă privește, eu nu cred că americanii se vor lăsa prostiți încă o dată de lozincile fără acoperire sau de aparițiile zgomotoase ale democratei no-gen susținute de un cor de actori dezinhibați sau defazați total de normalul și realității Creației. Asta în ceea ce privește America.
Noi, aici nu avem semnale că cei din conducere își doresc a face România mare.
Atâta timp cât de mai bine de 20 ani stăm doar cu mâna întinsă după fonduri europene și suntem dispuși să facem orice pentru a le obține, sigur nu vom reuși vreodată să reașezăm România pe harta statelor care contează. Și nici nu este sigur că ne dorim asta. Sau mai bine spus chiar dacă ar exista vreo grupare politică cu acest deziderat, nu primesc din partea noastră încredere din motive subiective. Dintre care cel mai important este că personajele nu sunt cele mai potrivite pentru o astfel de nădejde sau aspirație.
De fapt, ce ne lipsește?
Mai înainte de orice, după cum am scris, dorința. Nu aceea individuală, neangajată ci una psihosomatică. Care să străbată ființa românească în esența ei. Dacă ar exista sigur am fi știut de ea și am fi cultivat-o. Nu există în poporul român dorința de suveranitate. Și e normal atâta timp cât foarte mulți dintre noi „venim ” dintr-o epocă în care am fost nevoiți să ne „cuibărim” individual. Și, din nefercire am transmis genetic asta generației care vine după noi. Astfel că nici nouă și nici lor nu le pasă prea mult de ceea ce este România. Declarativ putem spune altceva dar din ceea ce suntem, arătăm că acesta este adevărul. Nu ne pasă. Decât de noi înșine. Restul? Ori îl lăsăm pe tejghea, ori îl aruncăm în buzunare fără prea multă voioșie. Fiecare să se descurce după cum poate sau în funcție de cum își așterne. Rareori ieșim din aceste bule. Ne e bine în ele. Dacă trebuie să ne punem botnițe, o facem; dacă trebuie să plătim neputința guvernanților, o facem. Dacă e nevoie să ne ducem singuri la cimitir precum elefanții, o facem și pe asta. În pauză suntem în schimb, tare sfătoși. Le știm pe toate. Cum trebuie să fie un președinte, un parlamentar, un primar, un orice altceva plătit de noi să ne facă bine. Știm și alegem după cum habar n-avem. Dar vrem să ne fie bine. Iar unii chiar își doresc o altfel de țară. Care să fie respecatată. Și apărată, în caz de nevoie.
Ei, aici deja începem să avem probleme ale căror urmări pot să ne doară. La propriu.
Măcar din această perspectivă noi avem nevoie de o cu totul altă gândire. În fapt exact aici am intenționat să ajung. Dacă majoritatea problemelor expuse noi le trătăm cu un flit reținut, în problematica unei prezumtive apărări SUNTEM OBLIGAȚI să ne folosim atât mintea cât și „bâtele” din dotare. De ce? Pentru că țara asta este și a noastră. Nu doar a acelora care ne-au lăsat fără ea. Și ne-au dat pe mâna unora care ne promit că în cazul unei agresiuni asupra țării noastre, ei își vor da viața apărându-ne. Mai mult de o mie de ani noi ne-am apărat singuri. Am avut alianțe defensive mereu dar, cu excepția Rusiei (care avea și ea un interes) la 1878 cu toții ne-au arătat partea din spate. Iar în Tratatul de la Varșovia fiind în perioda războiului rece, nimeni nu a fost pregătit să se opună URSS-lui de atunci. Cu toate garanțiile lor. Prima mea întrebare: de ce ne place să fim mințiți mereu? Urmată de: ce anume v-ar face să credeți că acum
este diferit?
Vestea bună în această relativă dilemă este că rezolvarea este în mâinile noastre. Cum?
Voi lua cel mai tipic exemplu, cel din curtea școlii. Când, băiatul mai firav încasează o bătăiță de la un coleg mai bine hrănit. Firavul îi spune fratelui mai mare iar acesta îl snopește pe coleg. Care nu uită și după ce fratele mai mare pleacă la o școală superioară începe un ciclu de bătăi pe cel firav până când acesta din urmă, folosindu-și mintea își dă seama că nu se mai poate baza pe fratele mai mare și se apucă să se recalibreze fizic, mâncând mai zdravăm și antrenându-se la sală. După o vreme colegul văzând schimbarea a renunțat la a-l mai bate și și-a schimbat total comportamentul față de toți, considerându-l deja un potențial winner.
La nivel de state se schimbă doar anvergura, alianțele funcționând aproximativ la fel. Sigur că fratele mai mare ar fi avut o responsabilitate dată de familie dar în cazul unei alianțe cu un stat mai puternic, acesta din urmă nu are de cântărit decât cuvântul sau onoarea în contra sacrificiilor umane foarte posibile. Opozabile în fața propriei populații.
Se invocă până la exasperare eficiența acelui punct 5 din tratatul de aderare la NATO, încât pare chiar o invitație adresată unui inamic de a ne ataca. Nu vrea nimeni să probeze respectarea lui, dar există vreun precedent? Eu nu am cunoștință de vreunul. Știu doar că NATO și-a dus trupe doar acolo unde interesul primului contributor al alianței a fost determinant. Și spun că: după felul cum a acționat alianța în scurta sa istorie pare mai degrabă o societate pe acțiuni decât o alianță militară defensivă. Este la fel de adevărat că premizele constituirii ei au fost date de participarea SUA în finalul celui de-al doilea război, când prin ofensiva condusă de armata americană s-a pus capăt nazismului acelui timp în Europa. Au avut argumente atunci. Acum nu există decât argumente contrafactuale. Neverificabile. Lupul din fabulă mereu va căuta motive să mănânce mielul fără prea multă osteneală. Și sigur îi va convinge pe toți că sărmanul miel îi tulbura lui apa, care chiar curgea de la vale la deal în acea zi fatidică.
Nu sunt împotriva NATO, neapărat. ci doar împotriva prostiei. Să vină cineva la tine să-ți ceară acoperișul de tablă că te va păzi el de ploaie trimițând sclavi cu umbrele să protejeze casa și tu să accepți este și de râs dar și de plâns. Pentru că sclavii vor primi salar tot de la tine. Și culmea este că, din aceiași categorie de oameni, românii trebuie să aleagă în acest an pe cei care au renunțat la acoperișul funcțional. În timp ce tabla noastră luată de pe casă zace ruginită, nefolosită. Ba, chiar unul dintre cei ce a fost șef acolo, ne cere să-l votăm direct pentru că el știe cum funcționează lucrurile. Ba nu, Mircea ia fă-te că lucrezi și ia-i pe toți paradiții ăștia și căutați-vă altă țară. Poate ceva sub Ecuator. Sau de ce nu, undeva la minus câteva zeci de grade. Nu pentru a vă conserva, ci pentru a se produce extincția rasei voastre.
Doamne ajută-ne, te rugăm și de data asta, scapă-ne definitiv de ei. Și redă-ne dorința de a fi o țară.
Citește și: OCTOMBRIE – ÎNAINTE DE DEZMĂȚ
