Nimeni nu știe cum ar fi arătat o ediție a poeziilor sale, întocmită de chiar Mihai EMINESCU. Întâia apariție în volum a fost organizată și tipărită de Titu MAIORESCU. Au urmat altele, s-au adăugat poezii noi, s-au corectat altele, au apărut postumele, iar, după atâta vreme de aproape un secol și jumătate, cultura română are o ediție integrală a scrierilor antume și postume, alcătuite de Mihai Eminescu.
Practic, Eminescu a scris circa 13 ani, din 1870 (etapa în care poezia sa devine „autonomă”) și până în anul 1883 (când se îmbolnăvește). Manuscrisele și cele 44 de caiete, predate de Maiorescu Academiei, plus textele tipărite în timpul bolii sale au completat edițiile ulterioare, astfel că au rezultat 16 volume. N-a avut posibilitatea să pregătească însuși un volum care să-l reprezinte cu adevărat, care să poarte autentica personalitate poetică a lui Eminescu. Poate că Floare albastră ar fi suferit modificări, poate că O, rămâi ar fi lipsit, posibil ca Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie să fie exclusă, la fel ca Stele-n cer ori Mai am un singur dor așișderea. Posibil ca Luceafărul să cuprindă strofele excluse de Maiorescu ori să fie altfel finisat ca poem. Ar fi rezultat o poezie galantă, cu mai aleasă grație stilistică și ar fi înlăturat mistificările bizare și artificialitatea unor expresii.
Mihai Eminescu al nostru, dar livrat de editori
Volumul de debut și cel de sfârșit cu titlul atât de anost (Poesii, 1889), alcătuit de Titu Maiorescu, fără știrea conștientă a lui Eminescu, reprezintă voința și gustul criticului și filosofului, care și-a permis chiar să foarfece cu brutalitate unele texte (ex. Luceafărul), neavând responsabilitatea editorială de a corecta intervențiile redactorilor de reviste care au intervenit în texte. De exemplu, versul „Totuși este trist în lume” a dezvoltat numeroase intervenții ale criticilor literari (totuși/totul). George Călinescu a generat ediția sa, care-i reprezintă cultura și chemarea sa pentru amplitudine, iar Alex. Ștefănescu a reinterpretat pe Eminescu „poem cu poem” după o altfel de lectură, a fost cuprins de propria sa emoționalitate. Fiecare – plus nenumărați alții, inclusiv Garabet Ibrăileanu sau Mihai Dragomirescu, au oferit cititorilor un nou Eminescu, în lipsa unui adevărat Eminescu, ofertând publicului propria sa voință.
Fiecare român și-a permis – încă din școală – să locuiască în scrierile lui Eminescu și să deguste din frumusețea creată de el prin limba românească literară și artistică.
Eminescu și numele lui poetic
Noica îi atribuie calificativul de „omul deplin al culturii naționale”. Versurile eminesciene pot „cuceri pe cel mai ursuz cititor”, după Alex. Ștefănescu. Marin Sorescu îi extinde virtuțile până la identificarea cu Țara, care „trebuia să poarte un nume”, iar Nichita Stănescu îl metaforizează ca „poet nepereche” și „poetul necuvintelor”, iar Luceafărul e „culmea intelectuală și poetică și spirituală a limbii române”. Mai spune Nichita ceva în chip poetic: „De Eminescu ți se poate face dor și sete”, fiind comparat cu iarba: „când este, nimic mai firesc că este. Când nu este, nimic mai dureros”.
Ordinea psihologică și estetică a poeziilor eminesciene
Ordinea poeziilor, stabilită de Maiorescu în 1889, e stabilită după cea a apariției lor în presa vremii, de unde le-a recuperat autorul volumului „Critice”. Spune Ibrăileanu că „dacă Eminescu și-ar fi pregătit singur volumul pentru tipar, ar fi dat poeziilor o ordine psihologică și estetică”. Ordine psihologică! Ordine estetică! Ar mai fi produs corectări, cunoscut fiind pentru exigența sa: ex. „Poporul lor îi face tăcut și umilit” (din Împărat și proletar) are în manuscrisul verificat forma „Poporul loc îi face, tăcut și umilit”; sau „Și în brațele deschise… are varianta ”Și cu brațele deschise…” etc. Alte metafore, decât cele cunoscute, pot împânzi bucuria cititorilor, a celor ce mai dispun de voința de a se bucura de frumusețea limbii eminesciene. Amintesc câteva, doar pentru apetit și întoarcerea gândului la Eminescu: „lungi haine de lumină”, „aer aurit”, „veșnicia cea bătrână”, „lumină neagră”, „fumul vânăt de tămâie”, „tâmpla bate liniștită ca o umbră viorie”, „ochi-ți negri două stele”.
Mulțumim celor ce-au citit…
Cine-a avut răbdarea de a citi până la sfârșit acest scurt eseu a resimțit îndemnul de a respira, din când în când, limba românească și a-și îmbăia sufletul în poeticitatea fermecătoare a mirării în fața plăcerii rafinate de aromele tari ale florii de cireș amar și sălbatic. Cine-l recitește pe Eminescu dobândește de fiecare dată o solemnitate aristocratică și o noblețe poetică. (Sursa acestor considerații mi-a fost motivată de un prieten inginer, Puiu O., care mi-a trimis din Bucovina fotografia statuii care însoțește acest titlu). Câtă eleganță statuară în acest preaplin al emoției! Da, parcă atunci când scria, Eminescu zeifica limba română.
