DESPRE INFLAȚIONIȘTI LIRICI
Se întreabă poetul A. Popescu, dacă e bine că se scrie atâta „poezie”. Nici nu e rău, mulți își varsă frustrările în „trăncăneli cu pretenții”, umplând spațiul virtual ori în broșurele scoase la edituri economice (nu culturale) cu „torențiale revărsări de versuri, guralive, superficiale, mediocre și submediocre”. Trăim o viață săracă în cultură și responsabilitate, permițând ca „vorbăria” să ia locul verbului, iar amatorismul să intre în piață cu o sacoșă umplută de amestecate deșeuri inutile.
Când cineva publică vreo versificare, sar imediat niște cucoane fade și postează cuvinte adulatoare, cu greșeli de scriere, dar cu ochii dați pe spate de încântare. E dificil de exemplificat, căci spațiul articolului ar fi umplut degeaba de nume ori pseudonime. Inși/ inse fără cultură literară, fără formație estetică, fără sentiment artistic întrețin „prostia, derizoriul, cinismul și retorică” (H. Bădescu) prin agresivitate lătrătoare. Cum să-i convingi pe cei mulți (primiți cu complicitate chiar în „uniuni scriitoricești”) că scrierile amatoriste – numite de ei „poezie” – nu este o marfă, ci o stare existențială, izvorâtă din suflete bogate în har, menite să reveleze frumusețea lumii și a omului creativ. A fi scriitor autentic e o chestiune de noblețe.
Cine mă poate opri, într-o societate liberă, să scriu ceea ce vreau, mărturisea o oportunistă literară?
Răspuns: propria conștiință. Nimeni nu are dreptul de a interzice cuiva să scrie „poezii”, dar există deopotrivă libertatea de a nu citi toate bazaconiile și falsele aspirații spre gloria uitării. Literatura nu reține impostori, cu toate că tot mai mulți n-au măsura propriei valori în raport cu scriitura. Nici măcar revistele literare, prin criticii lor specializați în aprecieri, nu sunt exigente cu ceea ce publică, fie nu au criterii axiologice, fie concesează din interese nonestetice.
Ce e de făcut?
Așteptăm să se producă o culturalizare a celor ce scriu fără vocație ori să-și asume responsabilitatea autoevaluării. Așa că „scrieți, băieți (și doamne), scrieți!”, timpul vă aparține, iar dacă-l pierdeți mimând speranțe, cu zâmbetul său ironic va folosi uitarea să protejeze literatura de oportuniști.
