Au trecut patruj’ de ani de la celebrul „Suntem finaliști! Am câștigat cupa!”

Finala Steaua-Barcelona am văzut-o la Timișoara în complex, pe un tv alb-negru pus în hol la căminul 9. Eram student în primul an, ahtiat după fotbal. Bucuria a fost imensă, clar! Dar nu ne venea să credem! În lumea aia cenușie să avem noi românii o așa echipă mare? După semifinala cu Anderlecht a fost delir în orașul de pe Bega! Noi studenții am ieșit mai masiv ca la revoluție pe Corso, apoi prin Piața Libertății, spre „Conti”. Unii se suiseră pe tramvai, ca-n videoclipul celor de la Phoenix, nepreadifuzat în acei ani. Știți de ce…

Dar la finală, după încheierea transmisiei, miliția își luase măsuri și manifestările spontane au fost mai atent supravegheate. Și limitate! Bere sau vodcă, doar pe alee spre 15, sau în cămine, la camerele știute… Unde altundeva in întunericul comunist? Nici nu mai știu dacă am fost dimineața următoare la cursuri. Hm… când mă gândesc… aveam douăzei de ani! 

Mai târziu, când am devenit „liberi”, dar tot cu mult cenușiu în viață, am avut șansa să cunosc câțiva din eroii acelei finale. Pe Helmut, cum altfel, ca jurnalist arădean, pe „Lăcă”, ca fost antrenor la UTA, pe „Belo”, venit la Arad cu Old Boys Steaua… Roșie Belgrad și pe, peee, nea Coca, legendarul comentator al finalei, cel ce-și încheia transmisia cu mesajul: „Cupa Campionilor e la București!”.

Am avut șansa să stau la o masă de protocol chiar lângă Teoharie Coca Cosma. Mai erau acolo și alți corifei din radioul românesc, jurnaliști și comentatori celebri ai anilor 70-80. Protocolul a fost organizat la Timișoara, de postul de radio regional, sub titulatura „Întâlnirea crainicilor sportivi”, la care am fost invitat și eu alături de regretatul Ovidiu Păcurariu.  Era pe la începutul anilor 2000…

În următorii trei ani, Steaua a mai jucat o semifinală și o finală de „CCE”. Copii, pe cuvânt, nu vă bag dume! Ok, competiția nu era așa stufoasă, drumul spre finală era mai scurt, dar fotbalul conta, nu banii, nu îmbuibarea cluburilor cu miliarde din Golf, sau din „Iu-Es-Ai”. Erau fotbaliști, iar campioanele fiecărei țări chiar juca în Cupa Campionilor!  


Acum, fenomenul e business. Fie că sunt cupe europene, sau mondiale. Organizatorii aduc spectatori cu avioanele, ca să nu fie locuri goale în tribune, ca la shourile din studiorile tv. Arbitrajul nu-l mai înțelege nimeni, sunt legi ținute la manșetă, care sunt scoase când trebuie executat cineva. Dar… m-am îndepărtat de mesajul pe care doream să-l pun în acest material. 

Respect Steaua București pentru că ați dus fotbalul nostru la un nivel imens între anii 86 și 89. Ceea ce acum, nici ca „sf” nu mai este subiect! Și nea Coca, îți spun – acolo în ceruri de unde ne privești – că nu-mi va ieși niciodată din memorie strigătul „Suntem finaliști! Am câștigat cupaaaa!”