Critic Arad
[email protected]

Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică (3)

Germanii zdrobiți sub șenile

Pe front, în focul luptei, în timpul înaintării, sovieticii nu mai țin cont de nimic, pentru că acolo se aplicau doar „legile” războiului, nu exista milă și îndurare. La 17 februarie 1944, trupele germane încercuite în cadrul operațiunii „Jitomir-Berdicev” pornesc o tentativă de a ieși din încercuire, zbătându-se prin zăpada înaltă. Generalul sovietic Konev este gata să își lanseze blindatele. Cu șenilele lor late, tancurile T34 pot face față nămeților. Echipajele lor îi vânează pe infanteriștii germani, zdrobindu-i sub șenile. Apoi cavaleria atacă pe căluții căzăcești și îi măcelărește cu săbiile pe cei care se predaseră. Se spune că în jur de 20.000 de germani mor acolo, doar în acea zi. Stalin este atât de impresionat de răzbunarea lui Konev, că îl avansează la gradul de mareșal. Poate că și generalul Vatutin ar fi fost avansat dacă nu ar fi fost prins în ambuscadă de naționaliștii ucrainieni la 29 februarie și abandonat, rănit de moarte, decedând în 15 aprilie. (Antony Beevor, Al Doilea Război Mondial, p. 561.) .Vatutin a fost avansat mareșal postmortem. 

Orori de neimaginat

Mulți germani nu au mai ajuns în rândul prizonierilor, deși erau răniți, deci în imposibilitatea de a se apăra, fiindcă militarii sovietici plini de ură i-au masacrat într-un stil barbar. Un episod de-a dreptul cutremurător s-a întâmplat în timpul luptelor din punga de la Korsun-Cercasî. În 28 ianuarie 1944, cinci divizii germane au căzut în capcana de la Korsun-Cercasî. În 11 februarie, Hitler a ordonat Corpului III de Panzere să vină în ajutorul trupelor captive. Dar, în timpul luptelor penrtu despresurare Armata Roșie a lansat, pe 17 februarie, un atac de o rară violență. Trupele de artilerie sovietice atacau unitățile germane aflate în retragere de pe ambele laturi ale coridorului, în timp ce tancurile rusești și cavaleria cazacă le străpungeau liniile, strivind tot ce întâlneau în cale. Bolnavii și răniții deveneau o țintă ușoară. Ferdinand Kaisergruber, un infanterist rănit din „Brigada Valonă SS”, se odihnea în craterul lăsat de un obuz, când a zărit un tanc sovietic străbătând terenul în zig-zag la nici 30 de metri depărtare:

„Ororile pe care mi-e dat să le văd mă înlemnesc pe loc, înspăimântat și treaz de-a binelea. A ales ca țintă câțiva camarazi ce zac la pământ, poate încă în viață. Îi zdrobește  și se răsucește pe loc peste ei ca să-și atingă scopul. Disting clar chipul unui soldat, care nu e mort și al cărui trup dispare sub șenilele tancului. Se face roșu la față, gata parcă să explodeze, ca și când sângele i-ar ieși prin toți porii. Când tancul se răsucește din nou, văd prinsă de șenile o mânecă sfâșiată de uniformă, apoi, odată ce aceasta continuă să se ruleze, văd și brațul  desprins din trup, cu mâna la un capăt. Brațul se răsucește de câteva ori împreună cu șenilele, lovind carcasa de fiecare dată. Rămân încremenit pe loc, ținându-mi răsuflarea  de teamă să nu le atrag atenția acestor huni din vremuri moderne. Tancul se îndepărtează și văd alte două, puțin mai în depărtare, descătușindu-și furia asupra răniților, care zac în zăpadă, dezarmați, neputincioși și lipsiți de apărare, la mila dușmanilor necruțători”. Dar, milă nu exista pentru nemți în acele zile cumplite. (Adrian Gilbert, „Waffen SS: Armata lui Hitler în război”, p. 338) 

Mitraliați pentru că nu existau destui paznici

Soldatul german Wilhelm Lubbecke a tratat cu toată seriozitatea posibilitatea de a fi făcut prizonier după ce a auzit la un megafon sovietic de pe front amenințarea:

„Lubbecke, o să te prindem și o să-ți tăiem boașele”. „Știam de cel puțin o situație când rușii castraseră un sergent și un caporal capturați de la una din companiile de infanterie ale regimentului nostru. Îi descoperisem în ziua următoare morți, pentru că pierduseră prea mult sânge. Astfel de acte de cruzime mi-au întărit hotărârea de a avita cu orice preț prizonieratul, chiar dacă asta însemna să-mi iau singur viața”.(William Lubbeck, La porțile Leningradului, p. 181) 

Uciderea prizonierilor se putea face cu o ușurință  criminală, condamnată de legislația sovietică. Un maior din statul major al Armatei a 44-a a fost arestat pentru că mitraliase 500 de prizonieri germani, pe motiv că nu avea oameni care să îi păzească. Se aștepta să fie împușcat, dar spera că ar putea scăpa dacă va convinge instanța că nu făcuse decât să respecte ordinul lui Stalin „de a lichida invadatorii germani până la ultimul”. (Rodric Braithwaite, Moscova 1941- Sfârșitul Blitzkrieg-ului, p. 219)

Românul care supraviețuiește din mila sovieticului

În vâltoarea bătăliei, existau și atitudini surprinzătoare de clemență. Dumitru Dalman, fost sergent major în Regimentul 2 Călăraşi, Divizia 8 Cavalerie română, a supravieţuit datorită unui gest de milă al unui soldat sovietic:

„După parcurgerea  a 5-6 kilometri, ne-am pomenit în spate cu alte câteva tancuri sovietice cu militari pe el. Observând că se îndreaptă către grupurile de militari în retragere, pentru a-i dezarma, le-am strigat acestora să se împrăştie, lucru pe care l-au şi făcut. La un moment dat, la distanţă de câteva zeci de metri, un tanc sovietic m-a depăşit, iar un militar de pe el a îndreptat arma spre mine pentru a mă împuşca. Un altul însă a pus mâna pe arma lui îndreptând-o în sus, astfel că am scăpat nevătămat”.

Ce l-a îndemnat pe sovieticul de pe tanc să facă un astfel de gest, riscând întâlnirea cu comisarul politic și să fie acuzat de favorizarea inamicului? A fost probabil un gest spontan, izvorât din sentimente pur umane, care în anumite împrejurări ies la suprafață fără să țină cont de ordinele militare, depășind intoxicările cu ură făcute de propaganda oficială. (Asociația Națională a Veteranilor de Război, De la Stalingrad la bătălia Moldovei, p 177)

Prizonierii din documente

Numărul prizonierilor de război ajunși în mâinile sovieticilor creștea pe măsură ce rezistența lor era tot mai acerbă, înregistrându-se unele succese locale și chiar mici încercuiri ale inamicilor. După debutul ofensivei din iarna anului 1941/1942, prizonierii se numără cu miile și apar serioase dificultăți în înregistrarea și deplasarea, spre lagăre. În nota  informativă privind prezența prizonierilor de război în lagăre, la punctele de primire și în spitale, pe cuprinsul Uniunii Sovietice, din 13 ianuarie 1942, deci după declanșarea operațiunii ofensive sovietice de la Moscova, NKVD a raportat că au fost preluați de la unitățile Armatei Roșii 9147 prizonieri, din care: ajunși în lagăre 7537; în drum spre lagăre 486; la punctele de primire 353; în spitale 515; decedați în lagăre 12; decedați pe drum 95; preluați de organele operative 36. 46.  Până la 1 februarie 1942, au fost preluați 10.599 prizonieri de război, care au fost internați în următoarele lagăre: Spaski-Zavod 2823 persoane; Temnikov 553; Elabuga 1832; RSSA Mari 1219; Aktiubinsk 1271; Oranki 72. Dintre care aparținând armatei germane 4669; române 3390; finlandeze 233; maghiare 68 și voluntari spanioli 34 etc. (Prizonieri de război în Uniunea Sovietică, op. cit.  p. 135)

Cauza deceselor: pelagra

Într-un document elaborat în februarie 1942, M.M. Alekseev, comisar politic al lagărului Aktiubinsk (RSS Kazahă), informează despre contingentul extrem de slăbit de prizonieri români și germani. Cauza principală a deceselor se consideră a fi pelagra. Astfel dintr-un total de 368 persoane decedate, 237 au murit din cauza pelagrăi, 21 persoane au murit din cauza afecțiunilor gastro-intestinale. Se încearcă a se stabili motivele pentru care prizonierii români și germani sosiți recent au murit în număr mare, spre deosebire de ceilalți prizonieri. În primul rând s-a constatat că au sosit foarte epuizați fizic și grav bolnavi. Se cer încăperi utilate și amenajate pentru astfel de situații, igienă adecvată, mâncare, combustibil. „Până în prezent lemnele și cărbunii nu au sosit”.  La Aktiubinsk prizonierii erau folosiți la muncă la minele de nikel de la Kimpersai. În toamna anului 1941, 25 115  polonezi erau internați la Aktiubinsk.( n.n.). (Prizonieri români în Uniunea Sovietică, p. 401)

Prizonieratul începe cu jefuirea bunurilor

Perioada de prizonierat începea cu jefuirea bunurilor. Prizonierii erau intenționat lipsiți de apă și hrană, mai întâi de trupele care îi capturaseră, apoi de gărzile care îi însoțeau pe drum și în cele din urmă de gardienii lagărelor în care se sfârșea depasarea. Un exemplu este cel dat de Hans Schultz, un soldat capturat de sovietici la sfârșitul războiului. În lungul lui marș spre est, împreună cu camarazii, către prizonierat, localnicii le-au dat de multe ori sendvișuri sau urcioare cu lapte.

„Gărzile dăduseră însă ordine stricte să nu ne atingem de nimic. Trăgeau în oale și în conserve și în grămezile de pâine. Laptele și apa se scurgeau în pământ, iar sendvișurile explodau în aer și cădeau în țărână. Nu îndrăzneam să punem mâna pe nimic”. (Keith Lowe, Continentul barbar, p. 164)

Se încearcă îmbunătățiri… legale!

Pe timpul drumului spre lagăre se înregistra un număr foarte mare de morți și bolnavi din cauza condițiilor proaste de deplasare, pe jos sau în vagoane neîncălzite, nu existau pregătite pe parcurs puncte de primire și aprovizionare cu hrană. Deficiențele erau recunoscute chiar de autoritățile sovietice, dar îmbunătățirea situației întârzia, ba chiar se va agrava pe măsură ce numărul de prizonieri devine din ce în ce mai mare.

Deoarece numărul prizonierilor creștea, s-a simțit nevoia să se intervină în reglementarea unor situații care se dovedeau haotice. În vara anului 1942 (25 august), când ofensiva germană pe frontul de sud era în plină desfășurare, prin Circulara nr 353 a NKVD, trimisă tuturor lgărelor pentru prizonieri de război, se stabilesc  normele de hrană pentru prizonierii de război: Pâine de secară – 400 gr de persoană/zi; făină de calitatea I – 20 gr; crupe 100 gr; pește – 100 gr;  ulei vegetal 20 gr; zahăr  20 gr; – legume și cartofi,  etc. Prizonierii care lucrează se spune că vor primi suplimentar 100 gr. pâine de secară.

Pe timpul deplasării prizonierii vor fi hrăniți pe etape și se permite ca normele să fie înlocuite cu hrană rece; pâine 600 gr. S-au stabilit și depturile de tutun, drepturile bănești etc. Pentru achiziționarea de obiecte de primă necesitate, prizonierii de război primesc: soldații și comandanții cu grade mici – 7 ruble pe lună; corpul de comandă cu grade medii – 10 ruble pe lună; corpul comandanților superiori, cu grade mari – 30 ruble/lună fiecare.

Dar toatea acestea s-au dovedit a fi niște deziderate, în care nu credeau nici cei care le-au elaborat. Ele au fost luate și la presiunea aliaților englezi care condiționau ajutorul pentru Armata Roșie și de aceste măsuri umanitare.

Numărul de prizonieri în creștere

Pe măsură ce frontul avansa, rezistența sovietică devenea tot mai acerbă, înmulțindu-se și numărul prizonierilor de război capturați din armatele germanilor și aliaților. Din evidențele germane, posibil micșorate, reiese că până la 1 septembrie 1942 numărul dispăruților și al prizonierilor din  armata germană a ajuns la 69 mii persoane. Conform Marelui Stat Major, Armata Roșie a făcut până la 1 iulie 1942 17 285 prizonieri. Spre comparație, în vara lui 1944, doar în cadrul operațiunii „Bagration”, 80 mii de germani au fost luați prizonieri de sovietici. (Mark Solonin, Butoiul și cercurile – 22 iunie 1941. Editura Polirom, 2012, p. 323)

Efectivele de prizonieri la punctele de primire, spitale și din lagăre raportate de sovietici la 1 septembrie se ridicau la 17 459 prizonieri de război. Componența pe naționalități: germani 6943 persoane, români 2653; finlandezi 266; austrieci 476; polonezi 210; maghiari 224 etc (Prizonieri de război, p. 94-95). Efectivele de prizonieri din lagăre, puncte de primire spitale, la 1 octombrie 1942 diferă foarte puțin și erau de 17. 945 prizonieri. Pe naționalități: germani 7003 persoane; români 2522; finlandezi 246; austrieci 479; polonezi 238, unguri 302, italieni 112 etc. (Prizonieri români ,  op. cit.  p. 98-99 )

Există desigur și neconcordanțe și se datorează modului de raportare, metodologiei aplicate, întârzierilor existente pe lanțul administrativ, dar numărul mic de prizonieri internați în  lagăre are drept cauză numărul mare al deceselor petrecute din momentul capturării până când prizonierii să fie înregistrați ca atare. Numeroase decese și crime au avut loc din momentul luării în prizonierat și până la sosirea în lagărul de prizonieri. Numărul de prizonieri avea să crească substanțial spre sfârșitul anului 1942. Până la debutul ofensivei sovietice de la Cotul Donului și Stepa Kalmâkă din 19 noiembrie, în zona de ofensivă a Armatei  6-a germană au fost luați 36 mii de germani prizonieri germani. 

Prizonierii capturați în uriașa contraofensivă de la Stalingrad vor avea cea mai urgisită soartă pentru că au căzut în captivitate extem de slăbiți, în timpul iernii geroase, atunci când statul sovietic era cu resurse limitate, aproape de colaps. În aceste condiții prizonierii au fost victimele perfecte, nimeni nu se gândea la viețile nefericiților căzuți în captivitate. Dar despre acest episod în reportajul următor. 

Foto: Al II-lea Război Mondial_prizonieri în Uniunea Sovietică / sursa: Google

 Vezi și: