PĂLĂVRĂGEALĂ DESPRE CONDIȚIA UMANĂ (24) | DESPRE ADEVĂR vs. „POST-ADEVĂR” (PROST-ADEVĂR) ȘI DESPRE CUNOAȘTEREA PERFECTIBILĂ vs. CUNOAȘTEREA „PERVERTIBILĂ”
[ARGUMENT. Mai toate dicționarele serioase cad de acord asupra ideii că „pălăvrăgeala” este „Discuție despre lucruri lipsite de importanță”. Deci, un fel de vorbărie inutilă… Și totuși întreaga istorie a umanității este punctată – dominant! – de astfel de momente. Când un fenomen „întâmplător” se manifestă repetitiv, enervant de „repetitiv”, atunci el devine necesar!… Cel puțin așa ne spune dialectica: „necesitatea” își croiește drum prin intermediul „întâmplărilor”, la fel cum legitatea obiectivă (statistic-probabilistă) apare în și prin „jocurile hazardului”… Autorul]
1. Mini-propedeudică logico-filosofică care nu strică la nimeni
De data aceasta, boieri dumneavoastră, voi încerca să fiu cât mai puțin miștocar; mărturisesc că-mi este destul de greu: după 39 de ani de viață academică în care a trebuit să fiu mereu serios și să utilizez un limbaj ultra-cizelat, pe măsura mediului în care am trudit ca logician, am simțit o nevoie nebună „să-mi dau drumul”… De aici înainte, voi aplica / voi respecta (cât pot …) imperativul englezesc – „Watch your language!”…
Deci, așadar și prin urmare… În 2016, respectabilele dicționare Oxford lansau „cuvântul anului” – „post-truth” [post-adevăr…???!!!]. Se zice că această monstruozitate lingvistică (și nu numai) s-ar fi născut în contextul campaniei electorale a lui D.D.D. (Donald-Duck-Dick), când „s-a ales” prima dată președinte al SUA. Lugubra fantomă terminologică era menită să „netezească” drumul de la scepticism la credulitate în atmosfera culturală a timpului. Bine spunea Matthew D’Acona că esența culturii post-adevărului este bazată pe emoții, nu pe fapte și că epoca post-adevărului a început cu pierderea încrederii între oameni. Prin prefixul „post”, adevărul a devenit (de atunci înainte) ceva eclipsat, irelevant… Azi, a căpătat două măști noi: fake news & fapte alternative! N-a mai fost decât un pas până la alte năzbâtii lingvistice: „fake-science”, „fake-history” ș.a.m.d.
«Nu întâmplător, cuvântul anului 2016, ales de Dicționarele Oxford a fost post-truth (post-adevăr), adjectiv definit ca având legătură cu o situație în care „emoțiile și credințele personale, nu faptele obiective, sunt cele mai capabile să influențeze opinia publică”. Într-un registru similar, raportul pregătitor al conferinței de securitate de la Munchen din 2017 s-a intitulat „Post-Truth, Post-West, Post-Order?”.» [Revista Intelligence – „Epoca post-adevărului și dezordinea digitală”, 6 mai 2019]
S-a decretat: „postmodernismul este strămoșul post-adevărului!” Dar cel mai puțin savant mod de a spune lucrurilor pe nume este ceea ce s-a numit Efectul Dunning-Kruger: „A fi prea prost ca să înțelegi că ești prost!”… Cât de departe (în rău!) s-a ajuns, comparând „zisa”, cu butada lui Socrate – „Eu știu că nu știu nimic”!…
Iar acum, puțină „dădăceală logică”…
De când e omenirea asta omenire, ea a avut trei valori fundamentale: adevărul, binele și frumosul. La acestea s-au mai adăugat – în timp – și multe altele, dar primele trei sunt „cap de pod”. Acestea, de obicei, se asociau în cupluri antinomice: adevăr-fals, bine-rău, frumos-urât… Oamenilor nici nu le-a trecut prin cap să vorbească despre „post-adevăr”, „post-bine” și „post-frumos”… ultimele sună ca dracu’!… Întrebarea este: dacă tot vorbin de valori, ce o fi valoarea? Aici, lucurile se complică mult… De aceea voi fi cât se poate de simplu… ca la grădiniță…
Dacă „ceva” satisface nevoile / trebuințele oamenilor („ceva” de natură materială sau spirituală), vom zice că este util. Ceea ce este util existenței (ființării) umane este considerat „valoros”, i.e., este o valoare. Ceea ce nu este util, ba chiar periculos pentru om, este o non– / anti– / pseudo-… valoare. Toate acestea, la modul simplissim spus…
Să luăm acum, la rând, adevărul. Aici, sunt necesare niște precizări puțin „mai docte”: adevărul este valoarea cunoștințelor (ideilor) noastre, atunci când acestea corespund cu realitatea (externă sau internă ființei noastre); lucrurile „reale” (fie materiale, fie spirituale) nu sunt – prin sine – adevărate sau false; ele nu-și clamează adevărul sau falsitatea. Totul se petrece în mintea noastră: elaborăm idei (propoziții / judecăți, teorii etc.) care – într-un fel sau altul – „corespund” realității sau nu. Cum stabilim dacă acestea corespund sau nu cu realitatea, nu este un demers ușor. Verificăm! Verificăm practic-material-acțional (observațional, experimental, prin munca de transformare a naturii ‹exterioară nouă sau interioară nouă› etc.) dar și pur teoretic, i.e., dacă ele concordă sau nu cu alte idei (deja acceptate, verificate /demonstrate ca adevărate, apoi, dacă ele se dovedesc utile (pragmatic vorbind) în acțiunile noastre, prin reușită ș.a.m.d. Există multe teorii ale adevărului, dar și aici există o „teorie-regină”, de la „tata”- Aristotel încoace: adevărate sunt ideile care corespund cu faptele, realitatea. Nu vreau să intru în subtilități inutile aici (!), de pildă că și realitatea este pentru noi așa cum o construim-reconstruim permanent, tot în mintea noastră, prin reflectarea ei în sistemul mega-complex al reflectării subiective; nu putem „ieși” efectiv din subiectivitatea noastră. Undeva, Immanuel Kant avea dreptate când vorbea de acel „Ding an sich” („lucru în sine”). Dar nu s-a oprit aici. A deosebit între „lucru” și „obiect”. Obiectul este lucrul așa cum ne apare nouă, așa cum îl receptăm informațional. De aici începe cunoașterea și elaborarea de produse ale cunoașterii, i.e., idei. Deci, prin cunoaștere ne formăm idei despre care putem constata dacă sunt adevărate sau false. Din punct de vedere logic, numai ideile în forma unor aserțiuni (afirmăm sau negăm ceva despre altceva), recte propoziții, judecăți, eventual teorii… pot fi considerate adevărate sau false; noțiunile, propozițiile exclamative, interogative etc. nu pot fi adevărate / false. Mai mult, gândurile noastre se construiesc în și prin limbaj (natural și tehnic-artificial). „Limbajul” mimic, postural, gestic etc. este „altă mâncare de pește”. De aceea nu trebuie să confundăm propozițiile în cadrul limbajului cu propozițiile / judecățile / constructele din cadrul gândirii. Doar din nevoia de a simplifica lucrurile, spunem că cutare sau cutare propoziție (enunț) lingvistică este adevărată / falsă… Avem de-a face cu trei „straturi” (de „jos” în „sus”): realitatea obiectivă (neutră în raport cu subiectivitatea noastră) – gândirea – limbajul (în primul rând limbajul natural, limba).
Se spune despre adevăr că este concret și relativ. Așa este! Întotdeauna ideile noastre se raportează la ceva ce aș numi context situațional. Recte, cu cât sunt mai precise, concrete, bine determinate, condițiile în care ne formăm cunoștințele și ne conturăm contextul referențial, „garanția de adevăr” crește. Lumea este infinită crono-topic. Deci nu există adevăruri definitive, absolute. Cunoașterea (mai ales cea științifică) evoluează prin corectarea continuă (interminabilă) a erorilor. De aceea vorbim de relativitatea cunoașterii (dependența de sistemul de referință) și nu acceptăm relativismul. De aceea, nu numai adevărul este o valoare, ci și… falsul, eroarea. Ultima ne învață ce trebuie „ocolit” în cunoaștere. Bine spunea Baruch Spinoza că „determinatio negation est”… În traducere foarte liberă ar veni cam așa: „excepția întărește regula”… Falsul nu ne limitează cunoașterea, ci o redirecționează, o perfecționează. Falsul nu se confundă cu minciuna, care este un fals intenționat (în conștiința existenței unui adevăr care este ocolit, răstălmăcit cu un anumit scop, în nici un caz, un scop moral…).
No, bugăt până aici! Să vedem care este story-ul cu post-adevărul!
2. „Post-adevărul este ca și cum ai spune că adevărul poate fi supus la vot” [Acad. Prof. Mircea Dumitru, Președintele în exercițiu al International Institute of Philosophy]
Experții anglo-saxoni în lingvistică susțin – pe bună dreptate – că cine nu cunoaște bine construcția verb + prepoziție din limba engleză, nu știe această limbă… O fi așa, poate!… Dar vorbitorii nativi de engleză nu se dau la o parte nici în cazul preluării de prefixe din latină. Recunoaștem cu toții: limba este un „organism viu” care se îmbogățește mereu. La așa ceva asistăm, mai ales, în ultimele decenii ale lumii noastre, mai ales, în cazul limbii engleze care a devenit prima limbă „imperialistă” pe mapamond (mai ales în varianta „americănească”…). Este și cazul lui „post-truth”, pe care l-am putea traduce deopotrivă și ca substantiv și ca adjectiv: „post-adevăr” / „post-adevărat”. Luat ca atare, scos din context, „post-truth”-ul nu pare a avea nicio noimă… La câte sintagme ciudate puse în circulația universală de către limba engleză, pare-se că nici nu mai contează… Ba contează!… Mai ales în acest caz!… Și, mai ales în spațiul limbajului demagogic din politică și ideologie. Pentru că este – consider eu, dar nu sunt singurul! – una dintre cele mai perverse forme de manipulare!
„Post” (din latină) trimite la ceva „de după”, în sensul temporal. Dacă am folosi prefixul „meta” (din greaca veche), atunci ar semnifica „ceva după, dincolo de…”, în sensul spațial. Prin urmare, „post-adevărul” ar fi ceva ce se constituie ulterior determinării acestei valori de cunoaștere, i.e., un fel de mistificare / răstălmăcire „intenționată” (!) a ceea ce s-a considerat, inițial, ca adevărat. Existența intenției (dar și a lipsei acesteia!) implică intenția de minciună, manipulare dar și de auto-amăgire… Filosofic vorbind, orice produs al cunoașterii (ca reflectare a obiectului cunoașterii) este simultan obiectiv (gnoseologic!) și subiectiv (gnoseologic!). De vreme ce relația de cunoaștere are loc între obiectul cunoașterii (realitatea obiectivă dar și subiectivă) și subiectul cunoscător (imposibil de anulat în actul gnoseologic!), rezultă că obiectivitatea gnoseologică este gradul de „prelungire”, de „autenticitate”, de „adecvare” etc. a obiectului cunoașterii în interiorul subiectului cunoscător; pe de altă parte, subiectivitatea gnoseologică reprezintă „gradul de participare”, de „alterare volens-nolens a obiectului” la nivelul subiectului cunoscător în elaborarea produsului cunoașterii (idei, teorii, concepții etc.), o „participare obligatorie”, fără de care n-ar mai exista cunoaștere. De aceea adevărul, ca grad de adecvare a cunoștințelor noastre despre obiectul cunoașterii, la obiectul respectiv, nu va fi niciodată absolut, definitiv, irevocabil; el este, prin aceasta, mereu perfectibil, deci relativ (și nu relativist!). Ergo, „post-adevărul” este o „fantomă”, el nu înseamnă – în lumea adepților lui – „un adevăr ulterior” și „mai adecvat” lumii de cunoscut, ci un adevăr „digerat cu o anumită intenție” (sau prostie …). Un „post-adevăr” este astfel un pRost-adevăr, un adevăr pervertibil!
Dar să dăm cuvântul D-lui Acad. Prof. Mircea Dumitru [titlul paragrfului 2: interviu luat de Simina Codruț, pressone.ro, 14 noiembrie, 2017]. Decât să parafrazez inutil, prefer citarea exactă a sursei (foarte demnă de încredere!…).
«(…) expresiile care au fost folosite pentru a desemna aceste noi realități sunt „post-adevăr”, „fapte alternative” sau, de ce nu, „eșecul noțiunii de adevăr obiectiv” [ s.n.]. (…) nu sunt altceva decât simptome ale unei frici iraționale de cunoaștere. (…) Se deschide în fața noastră un fel de prăpastie culturală care îi va pune într-o parte pe cei care vor crede în continuare în ideea de adevăr, în ideea de bine și de corectitudine, iar în cealaltă parte pe toți ceilalți, care vor spune că acestea nu sunt decât niște constructe culturale, politice și sociale, pe care ar trebui să le depășim. (…) Această dezbatere a fost prefigurată cu câteva decenii în urmă de către un autor care a formulat foarte bine această idee. Unii spun că ar fi fost George Orwell, alții spun că autorul este, totuși, necunoscut. (…) În limba engleză, ea sună în felul următor: „During times of universal deceit, telling the truth is a revolutionary act”. Altfel spus, într-un moment istoric de masivă inducere în eroare, de păcălire universală, a spune adevărul este un act revoluționar. (…) O fugă de responsabilitatea de a cunoaște lucrurile și de a le înțelege în profunzimea lor. (…) Aici sunt, fără îndoială, și factori culturali, considerente mai generale care țin de mișcarea dinspre modernitate către post-modernitate. (…) ideea aceasta, care apare și la Nietzsche și la filosofia post-hegeliană, că intrăm într-o epocă post-modernă, sub nicio formă nu rezonează și nu este condiționată cu ideea post-adevărului. Nu există, de fapt, post-adevăr, nu există fapte alternative. (…)Trebuie să fie o temă centrală pentru cei care se ocupă de destinele culturii. Adică aceia care spun că fac agenda discuțiilor publice, ziariști, politicieni, oameni care, într-un fel sau altul, sunt lideri de opinie. (…)Pentru că întrebarea aici este: putem noi să vorbim într-un mod adevărat despre ceea ce nu există ? (…) Adevărul se corelează foarte bine cu ideea de dreptate și de bine public. În același timp, adevărul trebuie corelat cu ideea de expertiză, cu oameni care cunosc foarte bine un domeniu și care pot să ofere, prin știința lor, soluții la problemele societății. Dacă vom submina credința noastră în astfel de adevăruri și în puterea experților de a oferi soluții credibile și solide, atunci, practic, vom submina un ethos politic și social care ne susține când suntem încredințați că putem să facem lucrurile mai bine și mai drept. »
Cred că am citat destul și relevant. Nu vreau să vă mai obosesc. Oricum, promit că asupra acestei teme (de modă, de actualitate?) voi mai reveni. Subiectul e o „mină de aur” pentru „a chibița miștocărește” pe marginea lui. Nu poate fi luat în serios, mai ales în ziua de azi. Este însă de o importanță capitală pentru a înțelege degringolada politicienilor noștri (dar și de aiurea!). A ajunge să spui că „fiecare are adevărul lui” (fatalitate sau nu, „asta e!”) echivalează cu a da credit tuturor neaveniților într’ale politikiei. Cu repercursiuni grave asupra noastră, a tuturor. Luând notă de cele spuse de distinsul Academician M. Dumitru (și doar am „selectat”, practic, „o fărâmă”), poate că avem o șansă să pricepem, odată și odată, ce fel de oameni, „înfipți” în vârful politicii și guvernării, ne conduc…, de fapt, „mis-lead us!”…
* * *
În loc de concluzie (provizorie…)
Ne-am obișnuit cu termeni ca: post-scriptum, post factum, societate post-industrială, post-modernism… post-coitum (?) ș.a.m.d.… Trebuie oare să „ne obișnuim” și cu cel de „post-adevăr”?…
De data aceasta am încercat să fiu doct, academic etc.; pe mine chestiile respective deja mă plictisesc… De aceea, ca să fiu cât mai bine înțeles, de cât mai multă lume „normală”, reamintesc un fragment de banc:
O muiere este surprinsă de soț chiar asupra actului de adulter. Nu se pierde cu firea și fiind, probabil, o adeptă a teoriilor despre post-adevăr, îi va spune (destul de răstit) partenerului de viață, cu patalama de la primărie: „Mitică, tu crezi ce vezi… sau crezi ce-ți spun eu?!” … DIXIT!
No, dragilor, SERVUS!
Citește și:
- mai multe articole din seria PĂLĂVRĂGEALĂ DESPRE CONDIȚIA UMANĂ
