Cinstiţi credincioşi şi credincioase,
Sărbătoarea de acum se află în preajma sfârșitului și totodată începutului de an, la vreme de cugetare a ceea ce înseamnă viața omenească însăși, adică desfășurarea spre o mai bună împlinire, o ridicare după cădere, un impuls nou pentru o cale promițătoare în dezvoltare, totul purtând valorificarea dăinuirii prin ceea ce rămâne pentru veșnicie, ca urmare a unui dar ceresc.
Dacă luăm în considerare sărbătorirea împreună a Crăciunului și Bobotezei, înscriind și cea a Tăierii Împrejur între ele în Biserica primară sau a primelor veacuri socotim și unitatea dintre început și sfârșit ca o călăuză pentru tot ce are în vedere ținta întregii trăiri. Credinciosul trupește și sufletește în lucrarea binelui caută înălțarea continuă spre Dumnezeu, revărsând apoi roadele ei peste tot ceea ce ajută împlinirea sporită în viitor.
Totodată, făcând bilanțul a ceea ce am primit de la înaintași și adăugat prin darul dumnezeiesc, își dă seama de ceea ce are de făcut pe mai departe, fiind dator a cunoaște mărginirea proprie spre a o depăși cu o înaltă înțelegere a ceea ce este sfânt.
Pe un plan conceput în cugetarea fiecăruia se rememorează istoria mântuirii dintr-un unghi teologic care cuprinde învățătura despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, totodată Fiul Omului, jertfirea Sa pentru lume și slava Sa. Însuși Fiul lui Dumnezeu, în centrul vieții creștine veghează mereu asupra mai binelui Bisericii, spre împărtășirea credincioșilor din roadele stăruinței pe calea mântuirii.
Întruparea Domnului înseamnă unirea firii omenești cu cea dumnezeiască într-o unitate pe care învățătura bisericească o mărturisește pentru întărirea credincioșilor în credința dreaptă.
Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,
Numirile Mântuitorului oglindind misiunile îndeplinite lămuresc îndestulător în vederea edificării creștinului asupra răscumpărării din pedeapsa neascultării poruncii dumnezeiești a primilor oameni, aceea de a nu gusta din fructul aducător de moarte a pomului cunoștinței binelui și răului. De pildă, se știe că „primul om creat este numit în Noul Testament „fiul lui Dumnezeu”, … dar prin el și femeia lui, Eva, a intrat și păcatul în lume transmițându-se la toți oamenii.
Pe acest „Adam cel dintâi” considerat „chip” al „Celui ce avea să vină” sfântul apostol Pavel îl consideră în paralel cu Mântuitorul ”Adam cel de pe urmă” spre a arăta rostul fiecăruia în existența neamului omenesc. El zice: „Precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia.”
De reamintit că expresia „Fiul lui Dumnezeu” sau „Fiul Celui Preaînalt”, ca și aceea de „Fiul Omului” privesc pe Mântuitorul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Om, arătând nașterea Lui din Tatăl ”mai înainte de toți vecii” precum mărturisim în Simbolul Credinței, iar pe cea trupească, de la Duhul Sfânt și din Sfânta Fecioară Maria.
Mântuitorul Însuși se numește pe Sine „Fiul Omului” arătând astfel legătura cu omenirea ca Mesia prezis de prooroci pentru ca pe oameni să-i facă „fii ai lui Dumnezeu prin har.”
„Iisus Hristos este numele Fiului lui Dumnezeu întrupat devenit Persoană istorică sau Fiul Omului. Primul termen grec traduce pe cel ebraic de „Ieshua” – prescurtare din Iohoshua – însemnând „Dumnezeu mântuiește”, adică Mântuitor, iar Hristos este traducerea în limba greacă a vechiului cuvânt ebraic „Masiah” de la „iasha” sau „a unge”, adică Mesia sau „Unsul” lui Dumnezeu.
Astfel este indicat Iisus ca întrunind Persoana Sa și în gradul cel mai înalt întreita demnitate sau slujire de Învățător sau Prooroc, de Împărat – Păstor și de Arhiereu sau Mare Preot; iar Hristos e un nume de lucrare și demnitate.
După tâlcuirea dată de Sfântul Chiril al Ierusalimului „Iisus Hristos este numit cu două nume: de Iisus pentru că mântuiește și cu Hristos pentru că este Preot…” A fost prevestit prin proorocul Isaia că se va naște dintr-o Fecioară și Se va numi „Emanuel, care înseamnă Dumnezeu este cu noi”.
Principalele texte unde se află termenul „Unul-Născut” cum lămuresc teologii se referă la Fiul lui Dumnezeu existent dinainte de veci și întrupat în timp, în istorie, din dragoste pentru lume și mântuirea ei, clarificând și sensul termenului „Întâi-Născut”, căci Iisus Hristos este Unicul Fiu nu numai al Tatălui Ceresc, ci și al Maicii Sale, Sfânta Fecioară Maria.
În context e potrivit a aminti și cuvintele Sfântului Chiril al Alexandriei:
„dar e de observat iarăși că numește Dumnezeu pe Fiul și Unul-Născut și zice că este în sânul Tatălui, ca să arate că este deasupra deofIințimii cu creația și că are o existență proprie din Tatăl și în Tatăl. Căci dacă este cu adevărat Dumnezeu și Unul-Născut cum nu va fi altul după fire decât aceia care sunt dumnezei și fii prin voința lui Dumnezeu? Căci se va înțelege că nu este Unul-Născut unul dintre mulți frați, ci e singurul din Tatăl”.
Într-o legătură un teolog român precizează că „în icoana evanghelică a Nașterii Domnului este prezentă nu numai nedumerirea iscoditoare, ci și „înțelegerea cea neînțeleasă” întreaga istorie a urcușului omului spre divin nu există un chip care să exprime mai limpede serena acceptare a minunii, integrarea desăvârșită în taina prezenței supra-naturalului, decât chipul Maicii Fecioare din icoana evanghelică a Nașterii Domnului.
În toată animația care se creează în jurul Pruncului născut în peștera din Betleem singură Maica Sa rămâne netulburată.
Nici venirea păstorilor, cu istorisirea lor despre arătarea îngerească, nici steaua minunată și magii de la răsărit care cad în adorare înaintea Pruncului și-I aduc daruri minunate n-o smulg pe Născătoarea de Dumnezeu de la împlinirea îndatoririlor oricărei mame adevărate față de Fiul ei. Ea Îl înfașă pe Prunc, Îl culcă în iesle, Îl poartă apoi în brațe până la templul din Ierusalim și Îl duce în Egipt spre a-L feri de urgia lui Irod, fără a se mira de nimic din cele ce se întâmplă în jurul ei și fără a vedea vreo contradicție între toate acele minuni și nevoia de ocrotire a „Fiului lui Dumnezeu făcut Om.”
Nu este de prisos a aminti și lămurirea următoare privind unirea ipostatică, adică a umanității cu divinitatea Mântuitorului:
„Sfântul Maxim precizează că Hristos Domnul descoperă prin umanitatea Sa pe Dumnezeu, întrucât ne prezintă umanitatea în care a eliberat trăsătura ei pătimitoare de împătimire și a slăbit această trăsătură, ba chiar a eliberat firea noastră de această trăsătură, realizând omul adevărat, cum o nu mai putea face nici un om după căderea în păcat. Iar eliberarea a făcut-o prin smerenia deplină, prin înfrânarea și răbdarea duse până la capăt. Numai o astfel de umanitate realizată în autenticitatea ei deplină, în toată smerenia și conștiința limitelor ei, este un mediu cu adevărat transparent al ipostasului Său divin. În acest sens Hristos Se arăta făcând cele omenești dumnezeiește. În nepăcătuirea Lui din smerenie și înfrânare în fața granițelor Sale de om se vede puterea dumnezeiască prin om.”
Este edificator textul aceluiași părinte din altă scriere că anume cele două firi s-au împreunat într-un ipostas, dar nu într-o singură fire, iar aceasta ca să se arate prin unire atât unitatea ipostasului rezultată din adunarea laolaltă a firilor, cât și deosebirea firilor ce s-au întâlnit într-o unitate nedespărțită, fiecare din ele rămânând, în ce privește însușirea naturală, în afară de orice schimbare și contopire.
Căci dacă împreunarea firilor s-ar fi făcut ca să dea naștere unei singure firi, taina mântuirii noastre ne-ar fi rămas cu totul necunoscută, neavând de unde sau cum să putem afla coborârea lui Dumnezeu la noi.
Pentru că în asemenea caz sau s-ar fi schimbat trupul în firea dumnezeiască din pricina unirii dumnezeiești, sau s-ar fi schimbat ființa dumnezeiască în firea trupului, sau s-ar fi contopit amândouă prin cine știe ce amestec, producând vreo alta deosebită de ele, nemaipăstrând nici una din firile din care constă rațiunea ei neștirbită.” Înțelegem din cele însemnate că „întruparea lui Dumenzeu ca om, arată pe om ca ființa cea mai capabilă de a deveni mediu al arătării lui Dumnezeu. Arată că se pot străvede prin om adâncimile infinite ale lui Dumnezeu. Cuvintele omenești însușite de Dumnezeu, deci înțelese de mine îmi deschid orizonturi infinite și îmi comunică revendicări absolute. Omul e ființa cel mai accesibilă nouă și totuși cea mai revelatoare a misterului absolut, mai presus de noi. Dar nu orice față și nu orice cuvinte, ci ridicate la cel mai înalt nivel duhovnicesc.”
Prin icoana Nașterii Domnului privitorul poate conștientiza acest fapt din însăși starea celor care se află în jurul Pruncului Sfânt.
Imnografia praznicului la fel face părtaș pe ascultător întregului cadru al minunii, ca de pildă stihira: „Domnul Iisus născându-Se din curata Fecioară, toate s-au luminat; că păstorii cântând din fluiere, iar magii închinându-se și îngerii cântând, Irod s-a tulburat. Că Dumnezeu în trup S-a arătat, Mântuitorul sufletelor noastre.”
De altfel și colindele dau aceeași mărturie, ca următoarea: „Astăzi S-a născut Hristos / Mesia chip luminos / Mititel, înfășețel / în scutec de bumbăcel / Vântul bate / nu-L răzbate / Neaua ninge / nu-L atinge / și de-acum până-n vecie / Mila Domnului să fie / Lăudați și cântați / Și vă bucurați!”
Este cu cale a face trimitere în cadrul celor arătate la cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Din aceste texte și din alte mai multe încă este limpede că Hristos este din noi, din frământătura noastră și din pântece fecioresc. Dar cum, nu știm. Așadar, nici tu nu căuta, ci primește ce ți s-a descoperit; nu iscodi ce a fost trecut sub tăcere!”
Dreptmăritori creștini și creștine,
În legătura celor spuse s-ar înțelege că fiecare ființă și-ar putea pune întrebarea asupra ceea ce va împlini dacă se va naște din nou, adică felul de a trăi va suporta vreo schimbare sau nu. E cu cale a aminti cum Mântuitorul, în convorbirea cu Nicodim i-a zis acestuia: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu… nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer… Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să mântuiască, prin El, lumea.”
Din aceste cuvinte reiese îndemnul de a urma calea cerului deschisă cu venirea Sa în lume, praznicul de azi fiind potrivit a lua hotărârea creștinească întocmai. O renaștere reprezintă un spor de elan în multele activități omenești destinate îmbunătățirii continue atât a vieții pământești, cât și a celei sufletești.
Anul ce se încheie dedicat rugăciunii înălțate spre împlinirea bunelor doriri, îmbiind a fi urmată pe mai departe.
Pe eparhie s-au aniversat două veacuri de la înființarea învățământului teologic superior, înlesnind astfel formarea cuvenită a celor chemați la dreapta călăuzire a vieții religioase în continuare. Ca și în alte dăți praznicul adună pe toți cei apropiați la rugăciunea comună ca mulțumire pentru toate cele dăruite pe parcursul unui an, reînnoind-o în măsura însăși a renașterii lăuntrice a fiecăruia spre desăvârșirea celor pentru care s-a pus deja temelie binecuvântată în așteptarea darurilor Crăciunului. Nașterea Domnului aduce cu fiecare an o adiere duhovnicească înnoitoare în sufletele tuturor, înlesnind o sporită lucrare bisericească în tradiția strămoșilor și în care e cu cale a ne înscrie, felicitându-ne unii pe alții atât pentru cele bune împlinite, cât și pentru viitorul dorit cu multele înfăptuiri spre mulțumirea de obște și spre slava lui Dumnezeu Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Amin.
Al vostru, către Domnul rugător și de tot binele doritor,
† TIMOTEI
A R H I E P I S C O P al ARADULUI
