Să cazi în genunchi și să plângi din bucurie sau tristețe, din agonie sau extaz, din întâlniri sau despărțiri și să faci din asta o sfântă taină, în sfânta ta odăiță, n-ar fi, oare, unicul nostru prilej de a ne sensibiliza sufletele până într-acolo unde fiecare trăire și emoție ar putea ajunge la universalitate dobândind așadar „trimful absolut”?
Și să nu dea Cerul, din forțe văzute și nevăzute, pentru bunul mers a lucrurilor, să avem parte de politicieni care-și plâng lăcomia? De generali care-și plâng corupția? De jurnaliști care-și plâng vorbele goale? De intelectuali care-și plâng sofismele? Și de animale bipede care-și plâng violența?
Și nu-i bărbatul neplâns un om sterp sufletește? Ăsta-i de departe un păcat masculin căci femeia nu se rușinează să plângă oriunde și oricând. Să fim, totuși, cumpătați și să ne păstrăm lacrima-n în taină căci asta ține de intimatate, bun simț și bărbăție și de lacrimi n-avem, Cerului să-i cerem!
