(RECITINDU-I PE CLASICI: EXEMPL(AR)E DIN LITERATURĂ PENTRU VIAȚĂ)
Gândurile și sentimentele noastre își găsesc intrarea în lumea exterioară cel mai adesea prin intermediul cuvintelor. Cuvântul-informație, cuvântul-gând, cuvântul-trăire, cuvântul-avertisment, cuvântul-îndemn, cuvântul-rugăminte, cuvântul-blestem, cuvântul-mângâiere sau cuvântul-injurie există pentru a spune ceva despre lume sau despre noi. Cuvintele mai există și pentru a ne ascunde în spatele lor sau pentru a ascunde adevărata față a lucrurilor, pentru a construi lumi care nu există în realitate, precum literatura, de pildă.
Alături de lumea-lume, există cealaltă, lumea cuvintelor, atât de importantă încât uneori părem să rămânem închiși în ea și să trăim în această lume-text care comunică și ne comunică.
Limbajul pare să fie, în cel puțin două dintre formele lui uzuale o formă de supraviețuire: umorul și înjurătura. Dincolo de a se situa în spațiul amuzamentului, al divertismentului, umorul (în forma lui cea mai banală, cotidiană, a glumei, a bancului) reprezintă o modalitate de a te situa deasupra constrângerilor de tot felul (politice, sociale etc.) și de a le face față cu zâmbetul pe buze. Râsul (care nu doar îndreaptă moravurile, vorba latinilor și a comediei) este în acest caz, ca tip de atitudine, o situare la polul opus în raport cu varianta sa imediată (plânsul, expresia durerii).
Supraviețuim prin umor pentru că el e produsul unei distanțe pe care o așezăm între noi și lucrul care ne constrânge, care creează disconfort în raport cu ființa noastră (regimul totalitar, pandemia, oamenii cu care suntem obligați să conviețuim, situația politică sau economică în care ne aflăm etc.). Detașarea în raport cu el nu doar îl redimensionează, ci realmente ne ajută „să stăm deasupra”, adică să supra-viețuim, să nu ne lăsăm înghițiți și consumați (la propriu și la figurat) de viață.
În schimb, înjurătura e o izbucnire în cuvânt a lumii noastre lăuntrice.
E revărsarea unui preaplin interior care e rezultatul faptului că nu am reușit să ne detașăm, că ne-am implicat până peste cap în ceva. Și dacă nu-l revărsăm în afara noastră s-ar putea să ne sape pe dinăuntru sau chiar să ne surpe. Înjurătura eliberează, e o comunicare directă și nemascată a noastră despre noi, prin care spunem și ceea ce nu vrem să spunem, uneori.
Această formă a expresiei îmbracă o multitudine de nuanțe, de la expulzarea în exteriorul nostru a unui sentiment (poate fi de durere, dar și de fericire), la exprimarea unei atitudini: aroganța, disprețul, alteori admirația, chiar („mai du-te naibii, că ești prea deștept!”) ca o comunicare indirectă, în „tangentă” a acestei atitudini pe care o avem pentru cineva etc. Uneori, atunci când e utilizată în aparență gratuit sau la modul jignitor, la tineri mai ales, ea pare expresia vulgarității. Însă dacă privim atent, la rădăcina din care crește ea la adolescenți, înjurătura e mai degrabă expresia lui „a te da mare”, la cineva care nu-și poate permite luxul de a-și asuma (și face vizibilă) sensibilitatea, limitele, vulnerabilitatea.
Marin Preda a fost nu doar un scriitor de marcă al literaturii noastre,
ci și un cunoscător extrem de sensibil al sufletului omenesc, recunoscând în ceilalți propria sensibilitate, așa cum ne-o dezvăluie direct și indirect în volumul autobiografic Viața ca o pradă.
Unul dintre personajele secundare remarcabile din cunoscutul roman „Moromeții”, construit la fel de bine precum eroul principal, este prietenul acestuia, Cocoșilă. Evident onomastica ar merita o discuție în sine, însă altceva am vrea să urmărim aici. Deși nu se află în prim-plan, personajului i se acordă deosebită atenție de către narator. Dovada este una dintre scenele-cheie ale romanului peste care adesea putem trece ușor cu lectura: aceea care-l înfățișează pe Cocoșilă venind în vizită la Moromete, prietenul său, cu care purta îndelungi convorbiri despre politică și despre problemele lor de țărani.
Iată-l pe Cocoșilă intrând în casa prietenului său:
Venea seara și ciocănea în ușă făcând pe boierul. I se spunea „intră”, intra și dădea bună seara numai Catrinei, spunând de fiecare dată că „la proștii ăilalți nu dau bună seara”, făcând-o pe Catrina să se rușineze, dar să și pufnească în râs, îi punea lui Niculae întrebări gramaticale și istorice, lui Paraschiv îi punea una și aceeași întrebare (când se însoară?), iar fetei celei mari îi recomanda să se mărite cu Năstase Besensac (un flăcău bicisnic).
Ce imagine asupra personajului (omului) se construiește aici? În primul rând, Cocoșilă își face o intare teatrală în casa prietenului său, jucând un rol: „făcea pe boierul”. Nu e vorba de epatare. Jucăm teatru mai ales în fața cuiva care nu ne cunoaște și în raport cu care vrem să ne construim o imagine (pozitivă). Jucăm teatru când vrem să părem altul decât suntem etc. Dar aici nu e cazul, cei doi prieteni se cunosc foarte bine. Să ne amintim: Cocoșilă e cam de aceeași condiție socială ca Moromete, adică țăran sărac. În orice caz, și pentru el, și pentru Moromete, supraviețuirea e o problemă.
De ce să joci atunci rolul boierului?
Pentru că teatrul jucat de Cocoșilă, cu mult umor, arată că: sunt boier acum, adică mă detașez de toate problemele mele materiale, mă prefac că nu le am… Îmi asum, așadar, rolul boierului pentru ca să nu te împovărez, pe tine, prietenul meu, cu problemele mele… Mai mult, cei doi discută „politică”, nu în sensul că ar face politică, ci în sensul că își împărtășesc, până la urmă, în mod liber, opinii despre lumea în care trăiesc, tot așa cum fac țăranii adunați duminica în poiana lui Iocan.
Dar discuțiile libere nu sunt apanajul omului împovărat de probleme. Ele sunt expresia bucuriei sufletului în momentele sale de tihnă. Problemele zilnice trebuie puse între paranteze ca să te poți înălța în tărâmul bucuriei de a comunica orice despre orice. O asemenea discuție se poartă pe lungimea de undă a unei libertăți totale în privința relației cu celălalt (devenit un alter ego) și cu necazurile zilei… Prin urmare, Cocoșilă trebuie să devină boier, pentru ca dialogul cu Moromete să se poarte în spațiul acestei lumi epurate de orice grijă și cu o deschidere totală spre celălalt.
Frumusețea umană a lui Cocoșilă se evidențiază mai apoi în ce o privește pe Catrina.
Cum era privită femeia în spațiul rural acum 100 de ani? Ne amintin și de Ana lui Ion: două brațe de muncă și purtătoare de copii, vorba lui Călinescu. Și cam atât. Or, reacția lui Cocoșilă față de Catrina, prin faptul că o salută doar pe ea reprezintă, ceea ce rar se întâmpla la țară, tocmai recunoașterea rolului femeii care ducea și greul casei pe lângă munca la câmp. A-i face pe ceilalți proști este, evident, o strategie: a subminării glumețe a importanței restului familiei, pentru a putea ridica, prin contrast, pe piedestal pe cel pe care dorești să-l scoți în evidență… A se vedea reacția inocentă a femeii, neobișnuită cu un asemenea tratament, dar fericită că există totuși cineva să-i respecte efortul și rostul…
Mai apoi Cocoșilă ia pe rând pe fiecare dintre ceilalți membri ai familiei.
Ce înseamnă asta? Că, indiferent de reacția pe care o are în raport cu ei, aceștia există pentru el și prin urmare trebuie să îi bage în seamă, pe fiecare. Deși vine la Moromete, la prietenul său, el are de întâmpinat o familie pe care nu doar că o cunoaște foarte bine, dar o și iubește. Unde sunt dovezile de iubire?
Pe Niculae, băiatul cel mic, îl chestionează cu întrebări de cultură generală. E un act de iubire, aici? Oare nu-l intimidează pe Niculae această atitudine? Avem și aici o strategie pusă la cale de boierul Cocoșilă. Niculae știe să răspundă la toate întrebările, și cu asta i se întărește încrederea în sine, dar mai ales încrederea că merită și că trebuie să meargă la școală. Copilul crește în propriii lui ochi, în contextul în care înclinațiile lui spre școală sunt prea puțin băgate în seamă într-o familie care luptă să supraviețuiască. Dar este și un semn, indirect, dat lui Moromete de cel mai bun prieten al său, că acest copil trebuie trimis la școală.
Oare de ce nu-i spune direct Cocoșilă lui Moromete acest lucru, dacă tot sunt foarte buni prieteni?
Tocmai pentru că nu dai sfaturi, nu intervii în problemele de familie ale altcuiva, oricât de bun prieten îți este. Cocoșilă comunică indirect acest lucru și din alt motiv. El știe că pentru Mortomete școala lui Niculae reprezintă una dintre problemele pe care acesta le are de rezolvat. Or, între bărbați, sfaturile nu se dau direct, drept, ci oblic, pieziș, în acest caz tocmai pentru că prietenul lui Moromete știe că Moromete știe că Niculae merită dat la școală, dar el, tatăl, nu găsește soluție la această problemă…
Întrebarea pusă lui Paraschiv este evident ironică, pentru că fiul cel mare a fost demult la vârsta însurătorii, în timp ce atitudinea în privința fetei este glumeață. Toate aceste resorturi actoricești sunt expresia unui scenariu pus la cale ca o dovadă piezișă de iubire, de capacitate de a vibra pe lungimea de undă a fiecăruia dintre membrii familiei celui mai bun prieten…
Apoi urmează lungile răfuieli „politice” pe care Cocoșilă le avea cu Moromete.
Acesta nu-și cruță musafirul, îl ia peste picior, îl face „prost”. Dar limbajul în aparență vulgar sau jignitor nu-l deranjează pe Cocoșilă, care se lasă tachinat și își ia revanșa la alegerile următoare, când iese victorios partidul din opoziție. Atunci e rândul lui Cocoșilă să jubileze: „Vezi, mă, prostule?”
Cocoșilă e prezentat mai apoi de către narator ca un maestru al înjurăturilor:
îl înjura și pe tat-su… înjura și pe popa și pe primar și pe preceptor, pe toți, de la lingură, la șervetul cu care se ștergeau până la cele mai mărunte lucruri, lampă, sfeștilă, lumânare, ciorapi și: târla, grădina, neamul și străbunicii…
și enumerația continuă în același ton plin de umor cu care naratorul privește această îndeletnicire lingvistică a personajului său. Moromete însuși trece cu vederea ieșirile exagerate ale acestui om despre care recunoaște că uneori „înjura prea mult”, dar pe care îl aprecia pentru că „era atât e rară bucuria de a sta de vorbă cu un om deștept în stare să glumească inteligent”.
Punctul culminant al scenei despre care vorbim e momentul în care naratorul își privește personajul intrând în casa lui Moromete altfel ca de obicei. Scena e memorabilă:
Odată Cocoșilă a intrat în casă și a spus doar atât: „A venit percitoriul și mi-a luat țoalele”, după care s-a pus pe înjurat și nu s-a mai oprit decât foarte târziu când s-a sculat și a plecat fără să mai spună altceva. Pe Dumnezeu, mai ales, Cocoșilă îl cobora jos în sat, și îl înjura cu o anumită filosofie, învinuindu-l și punându-i întrebări ca oricărui om.
De data aceasta intrarea în casa prietenului se face brusc, neanunțat, cum ai intra în propria casă. Gestul pare brutal în sine, fără să mai luăm în calcul faptul că nu există nicio formulă de salut care să introducă în conversația uzuală ce ar fi urmat. Mai mult, Cocoșilă trece direct la injurii, fără altă introducere. Să vedem contextul în care se petrece această scenă. Lectura atentă a romanului ne arată că percitorul lua țoalele oamenilor atunci când nu mai era nimic de luat din casă… Omul nu doar că era sărac lipit, dar rămânea și fără hainele de pe el. O situație nu doar dureroasă, ci care exprimă o limită a supraviețuirii dincolo de care nu mai există nimic…
Ce poți face atunci când nu mai e nimic de făcut?
(În paranteză fie spus, romanele lui Preda în genere, nu doar cel de față, își confruntă eroii cu asemenea probleme, Moromete însuși aflându-se aici în situații similare). Ceea ce face Cocoșilă este să-și poarte durerea (pe care nu o poate striga pe străzi) până la prietenul său, unde de data aceasta nu mai poate juca teatru. Durerea trebuie eliberată, altfel dizolvă ființa. Dacă înjurăturile pe care le rostea în preajma celorlalți (fiind cunoscut pentru ele de tot satul) aveau conotații când serioase, când glumețe sau uneori și una, și alta, acum vorba dură devine forma supremă de eliberare sufletească, singura care mai poate garanta supraviețuirea personajului.
Spre deosebire de prima situație,
când exemplifica la modul tragi-comic din înjurăturile lui Cocoșilă, acum naratorul însuși tace, lăsându-și personajul să se exprime și pe citior să își imagineze ce fel de înjurături va fi putut Cocoșilă să profereze de această dată…
Cum de-și permite Cocoșilă un asemenea gest? El știe că în casa prietenului tău îți poți permite orice, că doar el poate sta să asculte fără să te condamne, pentru că te înțelege. Și, într-adevăr, Moromete pare că nici nu există în această scenă. El e un martor tăcut, aproape inexistent la o suferință pe care nu o poate ajuta decât lăsând-o să se exprime…
Fraza din final construiește o ipostază umană a cărei relație cu divinitatea e intimă.
Dumnezeu nu pare situat undeva într-o transcendență îndepărtată, ci coborât în sat, pentru că țăranul știe că toate rosturile lui, destinul lui, mișcarea oricărei frunze nu e posibilă fără voia Lui. Înjurătura este aici o formă simplificată (coborâtă ea însăși la măsura posibilităților de expresie ale țăranului, dar și ale unui suflet obidit) a gestului reflexiv, a dorinței de a înțelege rostul suferinței. Divinitatea devine ea însăși partener de dialog, de data aceasta Marele Partener și singurul capabil să dea Răspunsuri la întrebări, iar suferinței – un sens.
1 comentariu. Leave new
Felicitări Janina! O analiză fină a sufletului românesc, turnat într-o argumentată scriere. Articolul poate constitui o ipoteză pentru un studiu sociologic. Mai așteptăm!