Churchill: Măcelărirea inumană a celor răniți
Și armate precum cea engleză a înfăptuit crime împotriva prizonierilor de război atunci când situația nu impunea deloc asemenea tratament violent. După bătălia de la Omdurmann-Sudan, din 1898, armata anglo-egipteană a omorât 95% dintre cei 52 de mii derviși sudanezi, cu doar 400 de morți din rândurile proprii, a mitraliat și răniții prizonieri, indignându-l pe W. Churchill, care fiind corespondent de război scria despre „măcelărirea inumană a celor răniți” (Niall Ferguson, p. 234). Primele lagăe de concentrare au fost înființate de către britanici în timpul războiului cu burii din 1899-1902, 64 în total, în care au murit 27.927 de deținuți, mulți dintre aceștia fiind prizonieri de război. (Niall Ferguson, „Împeriul. Cum a creat Marea Britanie lumea modernă”, p 240).
Triburile Ashanti au purtat o serie de războaie împotriva invadatorilor britanici care s-au încheiat la mijlocul anilor 90 ai secoluluji XIX. La începutul anului 1897 o expediție de 250 de soldați africani, trimisă de consulul britanic al protectoratului Coastei Nigerului s-a îndreptat spre regatul vest-african Benin. Expediția s-a pretins a fi pașnică, dar regele Beninului a aflat de la un negustor că adevăratul scop al acesteia era de a-l detrona și de a-i lua teritoriul. Așa că trupele benineze au surprins coloana și i-au masacrat pe aproape toți, doar doi supraviețuind. Mai târziu, o expediție de pedepsire a jefuit Beninul.
Pentru cucerirea Birmaniei britanicii au dus un lung și sângeros război executând pe presupușii rebeli dacoit (rebeli) și incendierea satelor acestora. Britaniciis-au implicat și în luptele interne. La moartea regelui birmanez Mindon Min s-a declanșat o luptă pentru succesiune în cursul căreia majoritatea celor 110 copii ai lui au fost strangulați, apoi călcați în picioare de elefanți (era tabu să se verse sânge egal). Învingătorul regele Thibaw nu era dispus să cedeze în fața britanicilor și a început să negocieze cu francezii.
Crime greu de imaginat ale belgienilor
În Congo, belgienii au înfăptuit atrocități și crime greu de imaginat. Trupe africane aflate sub comanda ofițerilor albi îi împușcau pe toți locuitorii, dacă nu îndeplineau sarcinile, iar apoi pentru a le dovedi ofițerilor că gloanțele lor nu fuseseră irosite la vânătoare de hrană, tăiau mâinle drepte ale victimelor și le afumau pentru a le conserva pe drumul de întoarcere la depozit. Ajungând într-un sat în care rezistența era puternică un călător a numărat 81 de mâini care erau afumate la foc mic. „Vedeți”, i s-a spus, „iată dovezile noastre”. Întotdeauna trebuie să tăiem mâinile drepte ale celor pe care îi ucidem pentru a arăta statului câți am ucis”. Dacă numărul de mâini era insuficient pentru a se potrivi cu numărul de cartușe trase, soldții pur și simplu tăiau mâinile celor vii.
Germanii sunt fără milă
Germania a apărut ceva mai târziu în lupta pentru colonii, în războaiele împotriva locuitorilor Africii neggre. Dar nicăieri înfruntările nu au fost mai dramatice ca în Africa de sud vest germană. În anii 90 ai secolului al XIX-lea în zonă au apărut colonișt germani care au început să întemeieze ferme îngrădint terenurile nomazilor din triburile herrero intrând în conflict cu băștinașii care au provocat moartea a 150 de coloniști. A fost motivul pentru care au fost trimiși în zonă 15 mii de soldați germani sub comanda generlului Lothar von Trotha, un ofițer extem de dur care spunea că triburile africane cedează doar în fața violenței. Exercitarea acestei violențe printr-un terorism grosolan și chiar și cu cruzime fără limite a fost și este politica mea”. (Richard J. Evans, Goana după putere, p. 741)
În Namibia, istoria a reținut cruzimile înfăptuite de trupele kaiserului german. Orice soldat inamic prins era spânzurat sau împușcat. Se urmărea eliminarea din acel spațiu a unei întregi populații. Au pierit atât de mulți oameni încât țara era de nefolosit din perspectiva forței de muncă. Cei care au rămas în viață din tribul Herero împreună cu membrii tribului Nama au fost încarcerați în lagărul de concentrare (prima utilizare a sintagmei) de pe insula Shark, în largul coastei namibiene, unde prizonierii au fost folosiți la muncă forțată, hrăniți cu rații minime, expuși la vânturi aspre, fără îmbrăcăminte adecvată și bătuți cu bice de piele, dacă nu munceau suficient de mult. În fiecare zi cadavrele erau aruncate pe plajă și lăsate să fie luate de valurile mareei și trase în apele infestate cu rechini. Deasemenea lagărele au devenit locuri de crcetare științifică, făcută de antropologul Eugen Fischer care a devenit mai târziu specialist nazist în igiena rasială în Germania lui Hitler. Populația Herero a fost redusă de la 85.000 la 15.000 de oameni iar populația Nama de la 20 mii a ajuns la 10 mii de persoane. Dintre cei 17 mii africani încarcerați în lagăr au supraviețuit doar jumătate. (Richard J. Evans, op. cit. p 742)
Nu trebuie uitat nici faptul că la Bremerhaven, la 27 iulie 1900, Kaiserul Wilhelm al II-lea a îndemnat forța expediționară îndreptată împotriva chinezilor răsculați în felul următor. „Știți foarte bine că veți lupta împotriva unui inamic curajos, îndrăzneț, bine înarmat și crud. Când îl veți întâlni spuneți-vă așa: „Fără milă! Fără prizonieri”, folosiți-vă armele ca hunii de acum o mie de ani, așa încât nici un chinez să nu mai îndrăznească de acum înainte să se uite chiorâș la un german”. (Jean Lopez – Lasha Otkhmezuri, „Operațiunea Barbarosa”, E.Corint, p. 326). Ceea ce a cerut kaiserul a cerut și cancelarul Hitler peste patru decenii în războiul din Rusia!
Prizonierii Primului Război Mondial
În Primul Război Mondial s-au înregistrat cei mai mulți prizonieri din istoria militară de până atunci. Cifrele variază între un maxim de 8.730.073 și un minim de 6.924.921, dintre care din tabăra Antantei au fost luați un maxim de 5 069.450 și un minim de 3.846.376, iar din partea Puterilor Centrale (Tripla Alianță) 3.660.000 respectiv 3.078.545. Există diferențe mari de la stat la stat între numărul prizonierilor ca proporție din totalul pierderilor, cu un maxim de 51,8% pentru Rusia și un minim de 3,3% pentru Imperiul Britanic (fără Marea Britanie), dacă luăm în calcul doar puterile mai importante aflate în război. În România procentul este de 17- 18%, adică aproape de media ponderată. Cei mai numeroși prizonieri în cifre absolute au fost înregistrați din armata rusă, între 2,5 milioane și 3,5 milioane. Germania, ca putere pierzătoare în conflict, a înregistrat un număr situat între 617.922 și 1.200.000, adică circa 9% din efective, iar Austro-Ungaria un număr de 2. 200.000 adică 31,8% din efective. 64. Din totalul de 2,2 milione de prizonieri din armata Austro-Ungariei, 18% și-au pierdut viața în lagăre. Din numărul total de decese în rândul prizonierilor 85% au avut loc în Rusia. Dintre militarii Antantei au căzut în prizonierat în monarhia Austro-Ungară 1.861.000, dintre ei 68% erau originari din armata rusă.
Numai în prima zi a bătăliei de pe Somme, din 1914, britanicii au pierdut 57.000 oameni, iar până la sfârșitul bătăliei, în noiembrie, au fost răniți și dispăruți 650 mii aliați anglo-francezi, alături de 400.000 germani. Ofensiva rușilor din vara anului 1916 s-a soldat cu 1,4 milioane morți răniți și prizonieri; 400.000 de italieni au fost luați prizonieri în cursul ofensivei lui Conrad în Dolomiți împotriva Italiei și pot fi date numeroase alte exemple punctuale. (Niall Ferguson, Marele Război, E. Polirom, p. 316)
Prizonierii haosului
În ceea ce privește armata rusă trebuie să luăm în considerare haosul instituit după declanșarea revoluției din februarie 1917, dezordinea, slăbirea disciplinei, înfrângerile care au dus la abandonarea pur și simplu a luptei, părăsirea frontului sau trecerea la inamic, de voie s-au de nevoie. Armata Austro-Ungariei a avut un procent extrem de mare al prizonierilor pentru că unități întregi constituite din militari aparținând naționalităților slave și română s-au predat pur și simplu, neavând nici o motivație de a lupta pentru un stat considerat asupritor.
Predarea de bunăvoie în mâinile inamicului a fost doar una din modalitățile capturării de ostași din armata inamică, alții au fost capturați în urma unor încercuiri când a existat imposibilitatea de a mai rezista. Mulți soldați au căzut prizonieri în urma luptelor locale, a ofensivelor mai mari sau mai mici. Predarea voluntară ca prizonier nu era lipsită de riscuri, pentru că exista pericolul să fie interpretată ca simulare, lucru care s-a și întâmplat în cazuri izolate. A fost tipică experiența trupelor britanice la Aisne, din septembrie 1914, soldații fiind uciși când au acceptat un fals gest de predare. Astfel, locotenentul Louis Dornan, din Regimentul Dublin Fusiliers a fost ucis în bătălia de pe Somme, când niște germani, care aparent se predaseră, l-au împușcat în inimă. La Bullecourt, în 1917, un ofițer australian pe nume Bowman le-a ordonat soldaților lui să se predea ceea ce a făcut și el. „Doi soldați germani îl luaseră sub escortă pe ofițer când băieții noștri i-au împușcat pe amândoi. Au amenințau că îl împușcă și pe locotenentul Bowman”. Încercarea de predare la inamic era pedepsită și de camarazii care rămâneau pe poziție. Locotenent-colonelul Graham Seton Hutchison se spune că i-a împușcat pe 38 dintre soldații lui pentru că au încercat să se predea, după care a continuat să lupte contra germanilor. Dar, chiar dacă predarea ar fi fost acceptată în prima fază, prizonierii riscau să fie uciși deoarece deplasarea lor în interior era de multe ori o povară pentru cei care i-au capturat. ( Niall Ferguson, Marele Război, p. cit, p. 316)
Deși statele beligerante semnaseră, în 1907, Convenția de la Haga privind tratamentul prizonierilor de război, s-au întâmplat numeroase abuzuri și chiar atrocități în numeroase cazuri. Deasemenea, lagărele de prizonieri, slab dotate și aprovizionate, supraaglomerate, nu ofereau condițiile presupuse de Convenție, înregistrându-se numeroși morți din rândul prizonierilor.
Ucideri provocate din ură și răzbunare
Atitudinea față de prizonieri a comportat o mulțime de reacții, de la cele emoționale, cauzate de cruzimea luptelor, la cele lucide, provocate de ură și răzbunare. Mai ales, prizonierii răniți aveau cele mai puține șanse de a supraviețui. De exemplu, soldatul Fahlenstein din Regimentul 34 pușcași a notat în jurnalul său că pe 28 august 1914 că au fost executate ordinele de a ucide niște prizonieri francezi răniți. Tot cam pe atunci, în apropiere de Kessel, lângă Anvers, căpitanul subofițerului Gottsche, din Regimentul 85 infanterie, i-a spus că englezii nu trebuie luați prizonieri. Potrivit jurnalului unui doctor german, niște francezi răniți au fost uciși cu baioneta de o companie de geniști nemți pe 31 august. Un ziar din Silezia chiar a lăudat gestul soldaților germani scriind sub titlul „O zi de onoare pentru regimentul nostru”.(Niall Ferguson, Marele Război, p. 319)
Acte similare au comis și soldații francezi. Karl Alfred din Mehlhorn a descris cum, după ce tranșeea companiei sale fusese luată cu asalt, „au apărut soldați francezi pe ambele flancuri și i-au ucis fără milă pe răniți, fie cu patul puștii, fie cu baionetele. Cei care zăceau lângă mine au fost uciși unul după altul înfigându-li-se baioneta în cap. Eu am făcut pe mortul și așa am scăpat cu viață”. Johann Sch, din Dortmund, povestea că a văzut cum niște rezerviști francezi care mărșăluiau spre front i-au așezat în rând pe cinci-șase germani răniți și „s-au distrat împușcându-i pe nenorociții ăștia neajutorați. Ofițerul companiei, printre alții, a fost ucis cu două gloanțe trase în cap”. (Niall Ferguson, Marele Război, op. cit. p. 320)
Omorau din dispoziția de moment
Sigur, nu numai răniții au fost uciși, au existat diverse alte situații și motive pentru a-i aplica lovitura mortală inamicului. Unii acționau din simpla dispoziție de moment. John Bohm din Furth povestea cum „un sergent francez a venit și ne-a întrebat de ce națiune aparținem. Primul pe care l-a întrebat a răspuns bavarez, care a fost împușcat apoi în cap, de aproape și a murit pe loc. Sergentul a făcut la fel și cu ceilalți. În octombrie 1914, potrivit declarației sergentului Fielgenhaue, „în spatele tranșeei au fost masacrați o sută cincizeci de soldați din Regimentul 150 Infanterie, scăpând doar 36. Soldații englezi puteau deveni violenți și când le cereau prizonierilor suvenire”. Potrivit lui Hugo Zimmermann, „un soldat care, imobilizat de frică fiind, nu a izbutit să-și scoată destul de repede centura a fost înjunghiat cu baioneta”. (Niall Ferguson, Marele război, op. cit. p. 321)
Lucruri din acestea s-au întâmplat până la sfârșitul războiului, Ernst Junger din armata germană scria cum un soldat a împușcat cel puțin o duzină de prizonieri englezi care treceau repede cu mâinile sus prin primul val al trupelor de asalt către spatele frontului. (Niall Ferguson, Marele război, op. cit. P. 322)
Max Emil Richter, din Chemnitz, își amintea că francezii care l-au capturat pe el și pe camarazii săi le-au ordonat să „ne descătărămăm armele și să coborâm într-o mică tranșee, dar, în timp ce făceam asta, adversarii au tras în noi, așa încât am căzut grămadă unul peste altul. Oricine dădea vreun semn de viață a fost ucis cu patul puștii sau cu lovituri de baionetă … Eu unul am fost rănit de gloanțe în plămân și scalp”. Există foarte multe exemple de acest fel întâmplate în toate taberele aflate în luptă. Dar, parcă soldații africani, marocani și hinduși s-au dovedit și mai cruzi, pentru că tăiau capetele ca să fie siguri că omul este mort. Lucruri din acestea s-au întâmplat până la sfârșitul războiului.
Crime cu sânge rece
A ucide din instinct în toiul bătăliei era una, dar a ucide cu sânge rece era cu totul altceva. În jurnalul lui Harry Finch, atunci când povestește despre prima zi a luptei de la Passechendal, explică cât de dificil era de a face deosebire între o situație și alta: „Am trimis în spatele frontului o mulțime de prizonieri scria el. Erau pur și simpli speriați de moarte. Unii dintre nenorociții ăștia au fost împușcați cu sânge rece, de înfierbântați ce erau ai noștri”. Pe 20 septembrie 1917, canadienii care încercuiseră o cazemată germană cu două niveluri îi convinseseră pe soldații germani să se predea. Australienii care îi încercuiau au luat îndată un aer relaxat, iar prizonierii tocmai ieșeau când s-a tras fiind omorât un australian. Glonțul a fost tras de la etaj, nemții de acolo neștiind că soldații de jos s-au predat; dar soldații care îi înconjurau erau prea înfierbântați ca să realizeze asta, pentru ei era un gest de perfidie, așa că i-au ucis imediat pe prizonieri cu baioneta fixată la țeava puștii. Unul care tocmai voia să-și înfigă baioneta într-un german, a descoperit că nu mai are baioneta fixată la țeava puștii. În vreme ce nenorocitul ăla implora îndurare, el a fixat-o și apoi a înfipt-o în soldat. (Niall Ferguson, op. cit. p. 320)
O priveliște Dumnezeiască
Prizonierii erau uciși și din răzbunare pentru o acțiune recentă a inamicului. Acestă atitudine s-a văzut chiar de la începutul războiului când soldații germani au ucis prizonieri francezi pe motiv că niște soldați francezi omorâseră anterior niște germani care se predaseră. Asemenea crime s-au întâlnit și în tabăra adversă. În jurnalul său, la 16 iunie 1915, A. Ashurt Moris își înregistra propria experiență în care omorâse un bărbat care tocmai se predase: „În acel moment am văzut un neamț, destul de tânăr, alergând în tranșee cu mâinile în aer, părând înspăimântat și cerând milă. L-am împușcat imediat. A fost o priveliște dumnezeiască”. Soldatul Frank Richards din Trupa Regală de Pușcași își amintea că l-a văzut pe unul din regimentul său plecând pe Menin Road cu șase prizonieri, pentru a reveni câteva minute mai târziu, după ce rezolvase treaba cu două bombe. (Niall Ferguson Marele Război, op. cit. p. 325)
Războiul cel mare, cum a fost denumit în epocă Primul Război Mondial va oferi istoriei numeroase alte exemple de comportare violentă cu prizonierii într-o lume ce se considera umanistă, cu valori etico-morale ridicate. Despre acestea în reportajul următor.
Foto: rol ilustrativ / sursa: Google
Vezi și:
- SERIA Prizonierii în istorie
- SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
