Omoruri la ordin
S-a pus de multe ori întrebarea dacă în armatele Antantei erau omorâți prizonieri la ordin. Există exemple că s-au întâmplat și astfel de cazuri. În decembrie 1914, comandantul Diviziei 24 britanice își îndemna soldații „să ucidă orice neamț înarmat, cu orice ocazie”, dar specifica, înarmați. Maiorul John Stewart, din Black Watch (Garda Neagră scoțiană), i-a spus soției că batalionul lui a luat foarte puțini prizonieri la Loos, în 1915, adăugând că „principalul e să ucizi cât mai mulți huni cu cât mai puține pierderi pentru tine”. În notele sale despre lupta Corpului II, de pe Somme, din 17 august, generalul Claud Jacob recomanda „să nu se ia prizonieri, căci aceștia zădărniceau curățarea terenului de inamic”.(Niall Ferguson, Războiul lumi, p. 200)
Un anume Jack Bryan, din Regimentul 2 scoțian, spunea că „în toată compania fusese transmis din om în om ordinul: „Nu luați prizonieri”. (Niall Ferguson, Marele Război, p. 328)
Sergentul medical Eller, de la Divizia 17 bavareză de Infanterie de Rezervă, afirma că „la Messines canadienii primiserăm ordin să nu ia prizonieri ci să-i ucidă pe toți germanii. Dar, pentru că au fost capturați prea mulți, ordinul nu a putut fi dus la îndeplinire”. (Niall Ferguson, op. cit. p. 322)
Un soldat din Batalionul 17 Highland Light Infantery își amintea ordinul de a nu fi cruțat inamicul și de a nu se lua prizonieri, iar colonelul Frank Maxwell le-a ordonat soldaților săi să nu ia prizonieri. Pe 21 octombrie, Maxwel a lăsat batalionului său un mesaj de adio, care a fost transmis succesorului său împreună cu ordinul de zi al batalionului. În el, colonelul îi lăuda pe soldați pentru că „au început să învețe că singurul mod de a-i trata pe nemți este să-i ucizi. Eu nici nu știu cum arată un prizonier și unul dintre motive este că batalionul acesta știe să aibă grijă de sufletele sale însetate (…) Țineți minte că dârjii din Regimentul 12 chiar ucid, nu iau prizonieri decât dacă sunt răniți”. (Niall Ferguson, op. cit. p 322)
Singurul german bun era germanul mort!
Uneori, ordinul de a ucide prizonieri era dat pur și simplu pentru a evita efortul de a-i escorta în spatele liniilor, la locurile de adunare. Lui John Eugene Crombie, de la „Gordon Highlanders”, i s-a ordonat, în aprilie 1917, să-i străpungă cu baioneta pe germanii care se predaseră într-un tranșeu capturat pentru că „era expeditiv din punct de vedere militar”! Ernst Junger în cartea sa „În furtuni de oțel” justifică împușcarea englezilor ajunși întâmplător în liniile germane pentru că „a face prizonieri era de negândit în acest infern, ca și cum i-am fi putut aduce prin zona focului de baraj”. (Niall Ferguson, Marele Război, op. cit. p. 328)
Același Junger deplânge modul în care a fost ucis un tânăr englez capturat de plutonul său, un om înalt, foarte tânăr, cu păr blond auriu și față proaspătă de copil: „Ce jale să fii obligat să împuști astfel de băieți”! . (Ernst Junger, „În furtuni de oțel”, E. Corint, p. 173)
În armata engleză abuzurile și crimele s-au transpus și în maxime precum și cea care spunea că: „Singurul german bun era un german mort”.
Ucideri din răzbunare
În unele cazuri, prizonierii erau uciși din răzbunare pentru atacurile asupra civililor, fapte produse în Belgia de germani și mult exagerate în presa aliată. Unii s-au răzbunat pentru fapte care s-au produs nu neapărat pe fronturi ci în locuri mult mai îndepărtate, dar suficient de mult popularizate. Așa a fost cazul cu vasul Lusitania, scufundat de submarine germane: „Unii germani se predau – își amintea un soldat britanic – ținând fotografia vreunei femei sau a unui copil cu mâinile ridicate sus, dar au fost omorâți toți. Exaltarea se risipise. Am ucis cu sânge rece pentru că era de datoria noastră să ucidem cât mai mult. M-am gândit de multe ori la Lusitania. Mă rugasem să vină ziua aceea (a răzbunării), iar când a venit, am ucis atâta cât sperasem că îmi va îngădui soarta să ucid”. Un alt soldat și-a amintit cum un prieten a trebuit să fie ținut ca să nu îl omoare pe un pilot german capturat: „A încercat să afle dacă fusese deasupra Londrei lansând bombe. A zis. „Dacă a fost acolo îl împușc! Nu scapă”. Și chiar ar fi făcut-o. Viața nu însemna nimic pentru tine. Viața era în primejdie și când apucai câte un purcoi de friți cu un aer suspect, nu ți se mai făcea milă de kamerad și de toate smiorcăielile astea”. (Op. cit, p. 153)
Crimele din Balcani
Faptul că asemenea crime s-au putut întâmpla pe frontul de vest, unde diferențele dintre națiunile aflate în conflict erau minime, simplifică judecata asupra a ceea ce s-a putut întămpla în Balcani și în general pe frontul de est. Acolo, peste adversitățile militare se suprapuneau și sentimentele religioase, etnice, rasiste, șovine, antisemite. Soldații germani și-au văzut confirmate ideile când au văzut starea de înapoiere și sărăcia din satele rusești. Imaginile de propagandă prezentând ruși înapoiați, inculți, barbari de sorginte asiatică, aveau să alimenteze mentalități ce pregăteau terenul pentru ceea ce avea să se întâmple în Al Doilea Război Mondial. În Balcani, deasemenea, austriecii s-au confruntat cu ura care exista între diferitele etnii și religii, alimentate secole la rând de stăpânirile străine.
Sergentul major Flora Sanders, din armata sârbă, originară din Anglia, se arăta oripilată de modul în care erau tratați prizonierii în Balcani, acolo unde încep primele operațiuni militare. „În mod obișnuit bulgarii erau sălbatici cu prizonirii lor. Sârbii prinși în această acțiune au fost găsiți ziua următore cu gâturile tăiate, uciși imediat ce s-au predat”. (Niall Ferguson,Marele Război, op. cit. p. 327)
Cumplita soartă a sârbilor
Au existat cazuri în care moartea prizonierilor era cauzată de condițiile pe care le impunea situația concretă din teren și de imposibilitatea ajutorării lor. Iată ce relatează Josip Jeras, un voluntar sloven din armata sârbă, care se afla în retragere în cumplita iarnă a anului 1915/1916, sub continua ofensivă austro-ungară, prin munții din Albania:
„Ne târâm încet înspre piscurile abrupte ale muntelui Cakor, pas cu pas peste zăpada compactă. Acesta este muntele morții. Ieri am văzut trupuri moarte înghețate, ieșind din zăpadă. Aici la marginea muntelui morții, priveliștea este și mai înspăimântătoare (…) Cumva reușim să trecem de Cakor, fără să părăsim încă imperiul munților (…) Pe un platou dincolo de piscul Cakor vedem o o grămadă de trupuri omenești. Desculți, fără haine, cu uniformele în zdrențe. Nu au nimic pe cap. Iată ce a mai rămas din prizonierii austrieci de război, lăsați aici cu miile. Trupurile lor au ajuns scheletice, pe chipurile lor este întipărită disperarea. Cei care încă mai respiră, se clatină fără scop prin zăpada adâncă – încercând zadarnic să se salveze. Câteva dintre aceste animale nefericite dau peste un cal înghețat în zăpadă. Se năpustesc asupra lui ca niște lupi înfometați, rupând din el bucată cu bucată (…) Of, sărmane epave, frați cehi și alți slavi care nu și-au dorit vreodată să fie târâți în altă luptă a austriecilor. Acum și voi trebuie să cărați crucea Golgotei alături de poporul sârb”!. (Nicholas Best – „Cea mai mare zi din istorie”, Editura „Meteor Press, p 86)
Suferința bulgarilor
Dar și bulgarii au suferit la rândul lor din partea sârbilor: Isabel Emilie Hutton era doctoriță scoțiancă la spitalul mobil din comuna Vranje, din Serbia, unde în după-amiaza zilei de armistițiu (11 noiembrie 1918) a văzut cum un mare convoi de prizonieri bulgari aștepta pentru tratament la intrarea în ambulatoriu, iar când Jean Lindsay, una dintre infirmierele engleze, a traversat curtea cu un castron mare cu resturi de la niște pui de găină:
„Brusc bulgarii s-au aruncat asupra-i, îmbrâncind-o, să apuce câte ceva; erau ca niște lupi flămânzi și nu prea arătau ca niște oameni: se luptau, se hrăneau, rânjeau, șuierau, înjurau și devorau tot ce puteau apuca. Apoi, după ce au dat cu ochii de coșul de gunoi într-un colț l-au răsturnat și s-au târât pe podea, devorând coji de cartofi, oase și alte resturi. Ce imagine sinistră a fost și asta într-o zi în care totul ar fi trebuit să fie fericire și ușurare”. (Misha Glenny, Balcanii. 1804-2012, p. 358)
Foamea românilor
Același tratament l-au suferit și prizonierii români internați în lagărele din Bulgaria: „Apelul ni se făcea de două ori pe zi. Eram aproape zilnic acuzați de nimicuri. Mulți camarazi au luat zile de închisoare și arest. Noaptea barăcile se încuiau, instalându-se santinele în jurul barăcii. Lumina se stingea la 10,29.” Despre viața de prizonier în Bulgaria, consemnăm un fragment din mărturia căpitanului Florescu Pavel, din Regimentul „Romanați“, făcută la 21 iunie 1918, după înapoierea la Iași, în teritoriul neocupat:
„Ajunși în Gara Racovski am fost transportați pe jos în lagărul Hascovo, 6 km depărtare de vechea frontieră turcă. Puși în barăci de scåndură, fără paturi, fără nici un așternut, drept perină o piatră, iar ca pături milioanele de păduchi, purici și stelnițe, fără foc. Clima foarte schimbătoare. Ca alimentație aveam: o pâine de mălai de 250-300 grame, amestecată cu semințe de mei, paie și băligar, mai apoi de grâu, tot murdară și mică, pe care o mâncam mai adesea și aproape întotdeauna goală și foarte rar cu o ciorbă de mere pădurețe, pere pădurețe, coarne și o ciorbă națională bulgară numită „bulgur“, fără apă. Bătuți zilnic de soldați bulgari, insultați și puși a duce hârdaele cu materii fecale și urină, nemåncați”.(Nicolas Best, op. cit. p 335)
În România, lipsă de organizare
În urma vizitării în lunile martie și mai 1917 a 23 de localități unde erau dislocați prizonieri de război, doctorul Bacilieri a notat în rapoartele sale: „Ca peste tot, nu cred că există aici motiv de plângeri și dacă internații au avut de suferit, aceasta nu trebuie atribuită lipsei de bunăvoință, ci mai degrabă lipsei de organizare, situației actuale a țării ca și dificultăților de transport și că aceste privațiuni nu sunt superioare celor de care a avut de suferit ansamblul populației țării.” În ce privește măsurile sanitare, care sunt evident inferioare, el consideră că nu sunt mai rele decât în restul țării și că mortalitatea a fost mai mică printre internați decât în rândurile populației civile și a armatei. „Pot să spun deasemenea că am întâlnit peste tot bunăvoință din partea comandanților de lagăre și a reprezentantului guvernului și dorința de a ține cont de observațiile mele”. (Dincolo de tranșee, E. Humanitas, p. 263)
Abuzuri în Germania
Dar, nu numai în Est se produc abuzuri în lagăre. În Germania, la Klein Blittersdorf prizonierii erau atât de slăbiți încât ajunseseră să mănânce coji de cartofi, sfeclă de zahăr, orice gunoaie puteau găsi. S-au îmbolnăvit de dezinterie, erau acoperiți de păduchi și răni, iar din cauza subnutriției mulți au murit de foame. Alți germani i-au bătut pe prizonierii britanici cu patul puștilor și le-au furat rațiile de hrană. (Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, Ofițeri români prizonieri de război 1916-1918, mărturii zguduitoare, Editura Sitech, Craiova, 2010, p 71 ).
George Coles, din RAF, a căzut prizonier după o aterizare forțată în teritoriul francez ocupat de germani. La început au avut grijă de el și camardul lui civilii francezi, dar a fost dezbrăcat de costumul lui de pilot de un soldat german ce conducea mașina. La Aachen a trebuit să meargă 1,5 km pe jos, escortat. La Heidelberg el și alți câțiva prizonieri britanici au fost foarte aproape să fie linșați de o mulțime răzbunătoare, înfuriată de un raid RAF efectuat cu o seară înainte când au fost uciși mai mulți civili într-un tren. Coles a ajuns la Raastatt în 4 octombrie 1918. Lagărul de prizonieri era un vechi fort, pe o insulă din mijlocul Rinului. Acesta fusese construit în 1870 ca apărare împotriva francezilor și la el se putea ajunge doar pe un pod mobil. Prizonierii erau un amestec de britanici, francezi, italieni, belgieni, toți pe jumătate morți de foame, după o perioadă lungă de captivitate. Gărzile lor erau și ele aproape moarte de foame. Resturile de hrană din pachetul de la Crucea Roșie al lui Coles au fost furate de un soldat german. Fortăreața era condusă de un german de școală veche, adept al disciplinei stricte, lipsit de umor și omenie, oamenii săi îl urau la fel de mult ca și prizonierii. Condițiile de detenție au fost cumplite: păduchi, paie pe jos, o latrină care era o scândură întinsă peste un canal înfundat. Ofițerii germani nu avuseseră nici o remușcare în a închide prizonierii în acele celule mizerabile”. Mai departe, George Coles spune că numeroși prionieri britanici își pierduseră dinții fiind loviți cu patul puștii. Alții erau foarte slabi întrucât mâncaseră doar frunze, când nu au mai găsit nimic altceva. (Nicholas Best, op. cit. p. 333 )
Condiții infiorătoare pentru români în Germania
Prizonierii deținuți de Germania au avut parte de un tratament cu mult sub limitele acceptabile ale convențiilor internaționale și ale normelor morale. „Să fii tot timpul spionat, denunțat, înjosit în demnitatea ta de om este insuportabil, mai ales când această stare de lucruri a durat patru ani și trei luni – relata scriitorul elvețian Benjamin Vallotton în articolul „Mormintele de la Mulhouse acuză”, publicat în 1918 într-un ziar francez – dar este și mai greu de suportat să vezi prizonieri căzând din picioare de inaniție, de tuberculoză, ajunși în ultima fază a degradării fiziologice, marcați de vălul morții, fără să ai dreptul să le dai o bucată de pâine sau să le arăți un semn de simpatie! Scriitorul elvețian – se referea și la prizonierii români pe care germanii i-au tratat cu o ferocitate deosebită.
„Forțați să muncească în minele de potasiu, istoviți de lucrările peste puterile lor la care erau supuși, de loviturile și brutalitățile gardienilor, de suferința hranei. (o bucată de pâine neagră, puțină apă caldă numită supă) aceste nefericite ființe nu mai erau decât niște schelete ambulante. Când treceau în grupuri, înconjurați de baionetele nemțești, pe străzile din Mulhouse, le vedeam unghiile lovind dinții pentru a exprima foamea, mâinile întinse cerând ajutor, plânsul țâșnind din mizeria și disperarea în care se aflau”. (Nicholas Best, op. cit p. 199)
În urma unor studii aprofundate în arhivele poloneze, profesorul universitar Zbigniew Karpus, de la Universitatea Nicolas Copernic din Torn, a descoperit că 43.000 de soldați români care au fost luați prizonieri de armata germană în primul război mondial au fost supuși unor condiții de viață înfiorătoare: Numai în Pomerania fiind uciși în munci peste puterile omenești, înfometare, frig, bătăi, lipsă de asistență sanitară 7652 ostași români.
Vom continua în următorul reportaj cu ceea ce s-a întâmplat cu prizonierii în Austro-Ungaria și în Rusia.
Foto: rol ilustrativ / sursa: Google
Vezi și:
- SERIA Prizonierii în istorie
- SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
