14.
Doar un ciudat ca mine putea rata una, două, trei, patru femei, într-un interval de timp extrem de scurt, din motive ce puteau părea bizare, dacă nu cumva prosteşti. Trei femei de o oarecare importanţă, soluţii de avarie, şi o alta, de maximă importanţă, Monika. Ştiam că ulterior aveam uneori să şi regret, când mi se făcea lehamite să mă mai refugiez, să mă adăpostesc în buncărul familiarei şi totalei mele solitudini. Eram totuşi mândru că, în sfârşit, puteam să-mi rumeg iubirea pentru Monika, chiar şi eşecul, în linişte şi cu demnitate. (Doar în aceste momente, în care ştiam să-mi accept situaţia cu umilinţă şi seninătate, mă simţeam demn să mă privesc în oglindă.) Pentru că ultima întâlnire cu ceea ce constituia, la acel moment, femeia vieţii mele, n-o luasem, în cele din urmă, ca pe o victorie parţială, ci drept o înfrângere. Așa crezusem eu, neavând toate datele problemei. Monika, în ciuda ofertei incredibil de surprinzătoare, ce părea mai mult decât generoasă, de a-mi oferi la vedere întreg trupul ei, mă demitea, de fapt, credeam eu, într-o formă totuşi nu chiar atât de subtilă, din viaţa ei. Era doar ceva rar întâlnit, nu şi subtil. Aşa-i interpretasem eu ulterior, cel puţin, cuvintele. Ceva, de genul: „Fac orice pentru tine, numai să mă laşi în pace.” Mă gândisem şi la varianta că sufletul ei s-ar putea să fie totuşi suficient de încăpător, posibil, pentru a-mi oferi şi o picătură de miere, alături de paharul de otravă ce mi-l servise, în mod constant. De aceea mă şi apelase, probabil: ca să se împace nu atât cu mine ci, cât de cât, cu ea însăşi. (Sigur că eram îndreptăţit să gândesc, să speculez aiurea, neavând cunoştinţă de marele plan, neştiind că Monika interpreta, de fapt, o altă partitură.) Eram conştient că fusesem şi un mare naiv, pentru că, odată ce aveam să o văd în acea postură, Monika nu s-ar fi opus, ba şi-ar fi dorit să mergem şi mai departe. Sau îmi permisesem, poate într-un fel inconştient, chiar să mă complac în a juca rolul unui individ depăşit, evenimentul surprinzându-mă cantonat într-o exaltare romantică, trubadurescă, potrivit căreia femeia venerată ar trebui să fie atât de intangibilă, sentimentele atât de profunde, de pure, încât orice atingere ar fi adus atingere, ar fi compromis şi pângărit ceea ce, cu seriozitate, dar şi cu o rezerva necesară de umor, consideram a fi cea mai mare iubire a tuturor timpurilor. Eram conştient, în acelaşi timp, un îndrăgostit, un contemporan ar fi râs de mine, şi cu fundul. Dar aşa voiam să fiu, aşa simţeam că vreau să fiu, dacă era cazul: demodat. Demodat de îndrăgostit. Bine rămas în urmă, chiar foarte bine rămas în urmă, dar autentic. Însă poate cel mai important lucru, în economia celor întâmplate în ultimul timp, era faptul că mă apucasem să deschid şantierul a ceea ce, mai în glumă, mai în serios, consideram că va fi fiind cel mai mare roman de dragoste al tuturor timpurilor. Şi care purta titlul: „Revelionul fără tine”. Titlul titlurilor! În glumă, îmi spuneam că aproape nici nu mai trebuia scrisă cartea, din moment ce găsisem senzaţionalul titlu care spunea, de unul singur, absolut tot. Ce titlu! Monika nu mai era doar femeia ce-mi ieşise în cale şi se instalase confortabil într-un fotoliu din loja inimii mele, ci şi pretextul a ceea ce se voia a fi o creaţie romanescă de excepţie. Lumea este neînsufleţită, dar noi dăm viaţă lumii cu visele, entuziasemele, cu proiectele şi împlinirile noastre. Aveam să mă dedic, cu trup şi cu suflet, scrierii romanului de dragoste total. Trebuia să scriu non-stop, până când mâinile îmi cădeau, moarte, pe claviatura calculatorului. Glorioase au fost momentele când lucram. Scriam, luam o gură de cafea, fumam o ţigară. Apoi iar scriam. Aveam mai mereu degetele scrise cu pix, pentru că notam, ba pe câte-o hârtiuţă, ba în carneţelul ambulant, noi idei sau expresii ce-mi treceau prin cap şi urmau a fi meditate şi dezvoltate. În carneţel era adunată recolta zilelor pregătitoare. Ambiţiile mele, în domeniu, ridicaseră o ştachetă înaltă. Mă voiam alături şi peste „Tristan şi Izolda”, „Love story”, „Djamilia”, „Suferinţele…”, „Muntele vrăjit” (Eu, care nu eram demn nici măcar să desfac şireturile unuia ca Thomas Mann!), „Romeo şi Julieta” („Romeo şi Julieta”?!), etc. Un roman mare, scris din mici amănunte. Acum, privind în urmă, ştiu că am avut şi pagini izbutite. Pe care le-am scris cu mare bucurie, unde am spus lucrurilor pe nume –am sugerat inspirat, vreau să spun-, în care mi-a ieşit exerciţiul de fluenţă. Scrise onest, fără să urmăresc neapărat aplauzele de specialitate. Şi care ar fi rămas în picioare, în orice condiţii, în faţa celui mai exigent cititor. Gândul la cititor ridică ştacheta scrisului tău. Repet, au fost şi pagini şi momente înalte. A scrie este un act de curaj, trudă şi răbdare. De mare bucurie. Iar a scrie bine este de-a dreptul glorios. Ba, am scris chiar şi ceva poezie. Sensibilitatea mea se acutizase. Scriam în cafenele. Pe colţuri de şerveţele. Tot mutând, cu zecile de minute, cafeluţa din faţa mea, ca pe o piesă de şah. Poezia este o proză foarte concentrată, la urma urmei.
Avea să urmeze o perioadă de muncă pe brânci, zilnică, întreruptă apreciabil doar de plânsul de Crăciun şi de noaptea Revelionului 2006-2007, începând cu orele 23,30. Cu tot cu zilele ce au urmat memorabilei nopţi, ce marcase trecerea dintre ani. Ba, mint, au fost şi alte patru zile, în care m-am rupt complet de tot şi de toate, două week-enduri consecutive, mai precis, când am recitit, cu nesaţ şi cu pixul în mână, „Mă numesc Roşu” şi „Numele trandafirului”. Mi-a fost de multe ori frig, când am scris. Uneori puneam pe spate o pătură din păr de cămilă. Am răcit. M-am vindecat. Apoi am răcit din nou si m-am vindecat iar. Tot ceea ce mă umplea şi se revărsa din mine, şi care ar fi trebuit transmis Monikăi, cuvinte sincere, profunde şi mari, scenariile, monologurile şi dialogurile memorabile, convorbirile telefonice, pe care le plăsmuisem în gând, aveau să-şi găsească locul îndreptăţit, între paginile unei cărţi. Nietzsche spunea că forţa care se cheltuieşte în scris este una şi aceeaşi cu forţa care ar fi trebuit cheltuită în actul sexual. Scriem, dar, doar pentru că ne lipseşte îmbrăţişarea? (Eram pus, de data aceasta, într-o postură inedită, aceea de scriitor-jucător. Aiurea, orice romancier este un scriitor-jucător. Pentru că, în toate scrierile mele anterioare, ocupasem o poziţie aparent obiectivă, -care-mi excludea aparent biografia expresă-, aceea de scriitor-spectator. Un simplu observator.) Sigur că şi sufeream, în izolarea pe care singur mi-o impusesem şi alesesem. Cine a spus că poţi să scrii fără să te izolezi?! Dar mă şi jucam cu gândul că a rămâne izolat e şi o pedeapsă, punând uneori totul pe seama condiţiei de creator, care-i procură lui Dumnezeu nu doar mostre de plăcere, ci şi invidii pe măsură. Scriitorul este şi un blestemat, mă jucam eu cu gândul, nu doar un dăruit, pentru că, în exaltarea creaţiei, se crede un demiurg, are nemăsuratul şi sfidătorul orgoliu de a se crede egalul lui Dumnezeu. Orgoliu care nu scapă nepedepsit. (Poate idei prosteşti, la urma urmei, oarecum explicabile pentru perioada de dinaintea a ceea ce aş putea numi „şocul Pavel”. „Şocul Monika”, mai bine spus.) Scriam şi trăiam. Scriam şi trăiam doar cu Monika în gând. Viaţa cu şi fără Monika însemna o acutizare a sensibilităţilor mele. Lacrimile îmi curseseră pe obraz, fără să-mi îngădui a schiţa o grimasă, de Crăciun, când am riscat să ascult de unul singur colindele lui Hruşcă şi Dida Drăgan : „Creştinilor, noi astăzi”; o, da!, şi „Linu-i lin”. Evident că nu eram masochist. Era doar una din formele mele de a trăi viaţa la maximă intensitate. În sfârşit…Sentimente de lux. Speculaţii de lux, în vremuri interioare de lux, la urma urmei.
Părerea mea este că, imediat ce am refuzat şi ratat cuplarea cu Monika, marele plan a fost din nou dat peste cap. Sau suspendat, cel puţin. Sunt mai mult ca sigur că s-a renunţat la aplicarea lui, cel puţin pe moment, în ceea ce mă privea. Vlad Ghergar s-a făcut că uită, spre discreta mea bucurie, de oferta ce mi-o făcuse. (Aiurea, rămăsesem în vizorul lui şi urma să speculeze, pe mai departe, teritoriul meu cel mai vulnerabil: femeia. Monika, în speţă.) Emisiunea socială îşi dublase spaţiul de emisie, reuşise înalta contraperformanţă de a schimba trei moderatori, în nici o jumătate de an, (căzuseră trei variante ale marelui plan, tot ce este posibil) şi vira, pe zi ce trecea, spre o tentă de scandal. „Meridian TV”, ca unul dintre cele mai tari canale tv din ţară, părea că trece printr-o schimbare la faţă. Culoarele televiziunii păreau că începuseră să se îmbibe de izul unor oameni dubioşi, nespălaţi şi needucaţi. (Mai ştiam eu ceva, oare, de iubirea aproapelui?!) Pachete de muşchi, pe care erau tatuate sirene, ancore, numele iubitelor. Maiouri cu burtă, decupate şi unsuroase. Drogaţi, prostituate, sperjuri, beţivi şi rataţi de toate soiurile trebuiau să aducă nota de culoare şi interes, plusul necesar de audienţă. Efectul era însă invers. Lucrurile nu stăteau deloc bine. Nu că n-ar fi existat subiectele, problemele care ar fi trebuit şi reuşit să suscite atenţia marii mase de telespectatori. Ceva nu mergea, însă. Omul ce ţinea telecomanda în mână trecea, în mare viteză, peste „Meridian TV”. Pe faţa lui Vlad se trăda impasul. Nu era greu de presupus că-i fugea pământul de sub picioare. (În realitate, era o încruntată concentrare, era doar o perioadă de experimentări, de tatonare, o pregătire a terenului pentru un caz ce se voia excepţional, menit să capteze atenţia unei audienţe impresionante, pe o lungă perioadă de timp. Nu era el genul de om care să cedeze atât de uşor. Viaţa lui era edificată pe un solid fundament de îndărătnică perseverenţă şi ambiţie. De strâns din dinţi. Se ridicase pe propriile-i puteri. Provenit dintr-o familie extrem de simplă, dintr-un sat ce părea de la capătul lumii, de unde se bârfea că întorc chiar şi păsările. Ceva nu mergea, însă. În ciuda noului echipament de emisie, o bijuterie de mare putere şi de ultimă oră, procurat de curând și pe bani mulţi, din Germania. „ O căruţă de bani mulţi”, se spunea prin studiouri. Chipul lui Vlad părea să ascundă, oricum, îngrijorarea. Dar şi suferinţa. Sănătatea nu doar că nu-l mai susţinea, dar îi era deja un inamic. Avea diabet. După ce treci de cincizeci de ani se instalează, aproape în viaţa fiecăruia, cel puţin o boală care, ca o sabie, îţi va atârna ameninţător, în permanenţă, până la sfârşitul sfârşiturilor, până la marele sfârşit, deasupra capului. Avea şi hipertensiune. Pe bază nervoasă. Când nu dădea peste cap medicamente, îl puteai surprinde îndesându-şi în gură mănunchiuri crude de pătrunjel; pe care-l rumega în birou, în maşină, pe unde-l apuca. Iar figura lui de om plin de el însuşi, arhiplin de el însuşi, se tocise considerabil.
-Şti, Adam, sunt bătrân şi bolnav, mi se plânsese odată. Şi simt cum viaţa din mine se diminuează, se împuţinează, se scurge la modul ireversibil şi dureros. (Sunt construit dintr-un material suficient de impresionabil, la astfel de destăinuiri.)
Certitudinea mea era aceea, însă, că Vlad va reuşi. Nu ştiam cum, nu mă interesa când, nu credeam că şi pe pielea mea. (O, chiar pe pielea mea!) Dar nu ştiam că într-un mod deloc onorabil, nu atât profesional, cât moral. Nu ştiam că eu, care am fost şi sunt în posesia orgoliului de a nu fi inclus, vreodată, în planul cuiva, eram un pion, şi încă unul dintre pionii principali ai marelui plan. Pentru că Vlad era un nume, în televiziunea naţională. Socotit drept un mic geniu. Mereu apărea cu câte-o chestie, care te lăsa cu gura căscată. Bucureştiul îl recunoştea în mod absolut. Dar nu reuşiseră să-l racoleze. Iar şi iar, din jobenul minţii lui, Vlad Ghergar scotea televiziune şi iar televiziune. Valoarea lui era incontestabilă. În ciuda a ceea ce credeam şi speram, începusem să mă îngrijorez. Nu-mi convenea, de fapt, ca emisiunea mea de literatură să fie celula unui organism ce valoric se degrada, văzând cu ochii. Totuşi, îmi vedeam pe mai departe de treabă –emisiune- şi, constant şi egal, scriam la roman, pe care l-am şi terminat, de altfel, dintr-o suflare. (Ce fatală capcană poate fi graba, pentru un scriitor. Nerăbdător să-şi vadă numele, cât mai repede posibil, pe o carte ce miroase a tipografie.) Uşor, m-am centrat şi concentrat, aproape exclusiv, pe scrierea romanului. Monika părea să fi trecut în totalitate din realitate între paginile cărţii. (Ei, asta nu însemna că nu mă gândeam la ea, să spun „la zi”, în afara cadrelor fictive, în afara sarcinilor „profesionale”, referitoare la roman.) Era şansa ei la nemurire, oarecum, îmi plăcea s-o cred. (Nu mai vorbesc, editarea cărţuliei a suscitat, şi ea, controverse. Ulterior, după ce a izbucnit scandalul, unele voci începuseră să se ridice împotriva mea; chiar pe sticlă -Titus, în special-, în direct, acuzându-mă ba că am folosit-o pe Monika, precum pe un cobai, agresându-i chiar intimitatea, ba că scrisesem cartea ca pe un mijloc de seducţie, menit să impresioneze indiferenţa şi rezistenţa Monikăi. Ceea ce, în bună parte, era adevărat. Bun, dar care era problema, totuşi?) În rest, am fost singur, în cele două zile de Crăciun şi o jumătate din Revelion. Am încercat, însă, să nu fac parte din categoria atât de largă a celor deznădăjduiţi pentru că petrec, vai, o sărbătoare de unul singur. Fără a o putea împărtăşi cu cealaltă jumătate. Încercam să nu mă cramponez de acest clişeu, pe care-l catalogam drept adolescentin, dar care poate urmări un om, până la adânca lui bătrâneţe. O slăbiciune feminină, la urma urmei, care se manifestă şi la unii bărbaţi. Dar mie îmi plăcea să cred că un bărbat nu este destul de bărbat, dacă nu ştie să treacă peste o sărbătoare, de unul singur. Acesta, credeam eu, era genul meu de bărbăţie. Totuşi, cu o jumătate de ceas înainte de de a păşi în 2007, rezistenţa mea a cedat. Am pus mâna pe telefon. L-am lăsat să sune lung, dar fără nici un rezultat. Am închis resemnat, învins. Ce lipsă de inspiraţie, m-am gândit, să suni o femeie exact la trecerea dintre ani. Cine ştie prin ce locuri speciale îşi mişcă fundul, cu cine ştie ce bărbat. După vreo cinci minute, însă, mi-am auzit mobilul cântând. (Erau acorduri dragi mie, ieşite dintr-un saxafon răguşit. Mult aşteptate. Era apelul personalizat, marca Monika.) Am apăsat grăbit pe butonul roşu, presimţind proximitatea fericirii, apoi am sunat.
-Alo, Monika?…(Îmi simţeam pulsul tot mai accelerat, în Mărul lui Adam. Suntem oameni. Suntem doar oameni. Suntem vulnerabili. Emoția ne face vulnerabili.)
-Chiar ea…
-Nu vreau să te deranjez prea mult, vreau să-ţi fac urările…
-Nu mă deranjezi…
-Unde eşti? (Întrebare proastă. Dar nu eram eu, la urma-urmei, specialistul întrebărilor proaste?) Într-un loc exotic unde acum, la graniţa dintre ani, nu are nici măcar bunul simţ să ningă? În Ethiopia, în Valea Omo? Vezi că acolo am exclusivitate! Vezi, pe acolo sunt celebre concursurile de sărit peste vaci. Dar fie, pentru tine fac o concesie, de data asta. Cu ocazia asta. Eşti într-un cochet restaurant, în Alpi? Eşti la Barcelona? Sau, lasă-mă să ghiceesc, …la o cabană, în vârful unui deal, în mijlocul ruinei unei cetăţi, ce seamănă cu o carie. Se aude un pic de forfotă, parcă. Dacă nu sunt cumva indiscret…Oricum, te invidiez.
-Nu, nu eşti. Sunt, sunt, sunt…
-Da?
-Sunt acasă.
-Acasă?! Când toată lumea…numai acasă nu stă! Doar eu mă declar deplin competent, în a sta acasă.
-La televizor.
-La televizor?!…
-Am crezut că m-ai uitat…
-Adevărul este că am făcut tot posibilul. M-am ocupat în mod personal, să te uit, să nu te mai iubesc…
-Şi?…
-Ce să spun?!…Nimic…Sau, poate că ar fi prea multe de spus.
-Tu, tu Adam, tu unde eşti? Dacă nu sunt cumva indiscretă…Nu ești în Valea Omo, cu siguranță. Nu se aud mugete de vaci.
-Acasă, Monika, acasă…..La televizor.
-La televizooor!…
-Eşti singură? Dacă nu sunt cumva indiscret. (Chiar eram. Indiscret și imprudent. Nu menajam și nu mă menajam deloc.)
-Da, sunt singură. Ascult Sting: Fragile. Şi Cool Breeze.
-Şi eu vreau. Şi eu vreau Sting! Şi eu vreau Fragile! Şi eu vreau Cool Breeze!
-Dar tu, tu eşti singur?
-Nu, nu sunt chiar singur…(Am lăsat o pauză. Puteam să plusez, deja presimțeam că voi fi pe cai mari.)
Sunt eu și cu mine.
Da, Monika, sunt singur….Ca un cuc. Bine, a nu se înţelege că-mi plâng foarte tare de milă.
-În cazul acesta, ce-ai zice dacă?…Bine, trebuie să-ţi spun că m-am gândit inadmisibil de mult la tine, în ultima vreme. Toate sărbătorile astea am stat cu ochii pe telefon, dar tu abia acum ai catadicsit…
-Să pot crede că, de fapt, îmi faci o invitaţie, că tocmai ţi-ai dat acordul, să-ţi fac o vizită…?!
-Da, să poţi crede…Da, sunt de acord. Da, Adam, sunt de acord!
(A trecut un mileniu, până să dau de un taxi. Faceţi-vă auzite, răsunaţi imnuri ale bucuriei, eu tocmai înalţ pe catarg steagul izbânzii! Bateţi clopote! Şuieraţi petarde! Scăpăraţi artificii!)
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 1.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 5.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 6.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 7.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 8.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 9.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 10.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 11.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 12.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 13.
