Dacă The Brutalist se prăbușește sub greutatea propriilor pretenții, The Testament of Ann Lee dobândește succesul prin angajamentul total față de imersiunea estetică și emoțională, fără a-și depăși limitele conceptuale. Limitările filmului sunt evidente, dar la fel este și integritatea sa.
The Testament of Ann Lee m-a lăsat cu o apreciere mai clară a ceea ce Brady Corbet și Mona Fastvold încercau să realizeze în The Brutalist. Cele două filme par a fi meditații complementare asupra creației ca întreprindere fundamental sortită eșecului, asupra devotamentului (religios sau artistic) ca modalitate de a face față unei lumi ostile sau indiferente și asupra tensiunii dintre integritate, ispită și mitul promisiunii americane.
Modul în care Fastvold tratează personajul Ann Lee și comunitatea Shakerilor este remarcabil în lipsa sa de cinism
Iconografia filmului – ritualurile sale rigide, extazul comunitar și severitatea estetică – se ciocnește inevitabil de imagini care par cultice, mai ales dacă memoria ta cinematografică se îndreaptă spre The Wicker Man. În loc să diminueze opera, această tensiune o adâncește. Filmul devine o întrebare deschisă despre credință, disciplină și costul transcendenței.
A-l numi musical pare imprecis, dar nu incorect. Coloana sonoră este extraordinară, iar coregrafia este excepțională; rugăciunea este redată ca practică întruchipată, ca dans, ca o literalizare a conexiunii dintre trup și spirit.Conexiunea aceasta stă la baza celui mai fascinant aspect al filmului, anume refuzul sectei lui Ann Lee de a accepta credința mainstream a Creștinismului, care vede trupul și sufletul ca două entități divorțate una de alta.
Filmul are momente în care șovăie. Prea des se prezintă ca o relatare în linii mari a vieții lui Ann Lee
Există un sentiment persistent de distanță: observi devotamentul mai degrabă decât îl simți. Filmul sugerează curente subterane mai întunecate prin designul său sonor înfiorător și limbajul vizual auster. Dar rareori se angajează să le exploreze. Ne dorim fie un acces mai profund la interioritatea lui Lee, fie o examinare mai aprofundată a contradicțiilor mișcării.
Chiar și așa, convingerea filmului este greu de ignorat. Sinceritatea sa este aproape copleșitoare
Avem aici o încercare serioasă de a încadra suferința ca transformare comunitară, de a reda evanghelia ca ceva romantic, chiar extatic. Insistă asupra posibilității de a găsi identitatea de sine prin ceilalți, asupra respingerii radicale a amărăciunii. În momentele sale cele mai bune, pare că se apropie de ceva apropiat de miraculos. Un exemplu concret ar fi fantastica scena în care ni se prezintă voiajul Shakerilor către America.
Filmul lui Fastvold ocolește unele dintre capcanele mai pretențioase care subminează The Brutalist. În timp ce filmul lui Corbet poate părea supra-determinat, îndreptându-se spre statutul de Mare Epopee Americană, Fastvold adoptă o ambiție mai restrânsă, mai stabilă: „iat-o pe Ann Lee; ia-o în considerare.” Această reținere funcționează în favoarea filmului.
Iar pentru un anumit spectator sensibil la tradițiile corale de armonie strânsă, la muzica populară devoțională, la istoriile milenare sau la frumusețea tactilă a meșteșugurilor americane timpurii, filmul poate fi neașteptat de captivant. Nu pentru că își rezolvă tensiunile, ci pentru că se oprește asupra lor cu o sinceritate neobișnuită.
Vezi și:
