„The Brutalist” , regizat de Brady Corbet este o epopee vizuală ambițioasă, ancorată de interpretarea puternică a lui Adrien Brody și de o cinematografie uluitoare. Deși explorează trauma, ambiția și identitatea cu profunzime, actul final este grăbit și incomplet, subminându-i impactul. Seriozitatea sa poate crea o distanță emoțională, făcându-l mai degrabă admirabil decât pe deplin captivant.
„The Brutalist” încearcă să surprindă greutatea strămutării postbelice, visul american și costul personal al ambiției artistice.
Acoperind decenii și având o durată impunătoare de 3 ore și 35 de minute, filmul urmărește parcursul arhitectului maghiar László Tóth (Adrien Brody), un imigrant evreu care scapă de ororile Europei devastate de război pentru a găsi atât oportunități, cât și adversități în America. Ceea ce începe ca un studiu de caracter profund personal se extinde treptat într-o meditație asupra moștenirii, traumei și naturii tranzacționale a puterii.
Cu toate acestea, în ciuda compozițiilor sale vizuale impresionante, a interpretărilor convingătoare și a bogăției tematice, filmul se clatină în cele din urmă sub propria greutate, pierzându-și coeziunea narativă în ultimul act.
Încă de la primul cadru, „The Brutalist” se impune ca o operă de o imensă măiestrie cinematografică.
Secvența de deschidere – un plan-secvență dublu, desfășurat cu o precizie deliberată, aproape hipnotică – este unul dintre cele mai memorabile momente ale filmului, surprinzând experiența frenetică și dezorientatoare a unui refugiat ajuns într-o lume nouă. Filmat pe peliculă de 70 mm, filmul își folosește din plin raportul de aspect larg pentru a crea imagini meticulos compuse, adesea picturale.
Designul de producție cufundă publicul în epoca postbelică, trecând perfect prin decenii, cu o atenție remarcabilă la detalii. Muzica evocatoare a lui Daniel Blumberg amplifică și mai mult intensitatea atmosferică, consolidând grandoarea imaginilor și greutatea emoțională a poveștii.
În centrul filmului se află interpretarea complexă și introspectivă a lui Brody. În rolul lui László, el este atât un vizionar, cât și un om bântuit de trecutul său, hotărât să își facă un nume într-o lume care îl privește cu suspiciune și indiferență. Călătoria sa este una de perpetuă reinventare, pe măsură ce trece de la obscuritate la aclamație, navigând apele înșelătoare ale puterii și influenței. Guy Pearce, în rolul bogatului om de afaceri Harry Lee Van Buren, oferă o interpretare care o completează pe cea a lui Brody, întruchipând tipul de binefăcător a cărui generozitate nu este niciodată lipsită de așteptări.
Distribuția secundară, deși bine jucată, este din păcate subdezvoltată. Multe personaje secundare par a fi simple decoruri, existente mai mult pentru a servi temelor narative decât pentru a fi indivizi pe deplin conturați.
Unde „The Brutalist” excelează cu adevărat este în complexitatea sa tematică
Filmul nu oferă răspunsuri ușoare, ci ridică întrebări tulburătoare: succesul se naște din reziliență sau este alimentat de suferințele din trecut? Trauma războiului și a strămutării modelează ambiția cuiva și, dacă da, această ambiție duce vreodată cu adevărat la împlinire?
Filmul sugerează că succesul lui László nu vine în ciuda durerii sale, ci poate din cauza ei – o noțiune tulburătoare care persistă mult timp după ce proiecția sa terminat. Mai mult, „The Brutalist” explorează subtil teme precum identitatea, dezrădăcinarea și experiența imigrantului, prezentând ascensiunea lui László în societatea americană atât ca un triumf, cât și ca o tragedie.
În ciuda bazelor sale solide, filmul începe să își piardă aderența în ultima oră.
După o primă jumătate cu un ritm metodic și profund captivant, ultima parte introduce povești noi, grăbite și insuficient dezvoltate.
O secvență crucială plasată în Italia marchează o schimbare de tonalitate care pare ciudată, ca și cum filmul ar uita temporar ce și-a propus să fie. Mai rău, un salt temporal abrupt din anii 1960 în anii 1980 privează publicul de evoluțiile esențiale din viața lui László, făcând ca ultimii ani ai acestuia să pară mai degrabă un gând ulterior decât o progresie naturală. Această alegere structurală împiedică filmul să atingă rezoluția emoțională și narativă deplină pe care o merită.
Se simte, de asemenea, că „The Brutalist’”este aproape prea conștient de propria importanță.
Regia lui Corbet este incontestabil de precisă, fiecare cadru fiind meticulos compus, dar seriozitatea implacabilă a filmului creează uneori o senzație de detașare. În loc să permită momente de lejeritate sau spontaneitate, filmul menține o gravitate aproape opresivă, care, în timp, îl face să pară mai mult o declarație artistică decât o experiență emoțională captivantă. Acest lucru nu înseamnă că filmul este lipsit de emoție – este, uneori, profund emoționant –, dar este un film care cere efort din partea publicului său, fără a recompensa întotdeauna acest efort cu claritate sau catharsis.
În cele din urmă, acest film este o realizare cinematografică fascinantă, dar imperfectă.
Este un film care stârnește admirație pentru ambiția, măiestria și interpretările sale, dar care nu reușește să reconcilieze pe deplin amploarea sa cu studiul intim al protagonistului. Prima jumătate este magistrală, cufundând publicul în lumea lui László cu precizie și profunzime. Însă, pe măsură ce povestea avansează, accentul se estompează, iar când rulează genericul, rămâne un sentiment persistent de incompletitudine – întrebări fără răspuns și potențial neexploatat.
Poate că „The Brutalist” ar fi fost mai bine servit ca o miniserie, unde personajele și temele sale ar fi avut spațiul necesar pentru a fi explorate în profunzime. Așa cum se prezintă, filmul este o operă grandioasă, adesea hipnotizantă, dar care în cele din urmă se simte ca un monument căruia îi lipsesc câteva pietre. Un film pe care îl admiri, dar pe care nu îl simți niciodată pe deplin.
Citește mai multe RECENZII – AICI
