Și caii se împușcă!

Și izbăvește-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
(Tudor Arghezi)

Publicitate online pe Critic Arad

Pachete reclame online pentru firme

Alege ziarul preferat de audiența ta

Ajungi usor in fața aradenilor

Verifică rezultatele online

Transparența 100%

de la 1.290 lei Vezi oferte

Anul 1969 marca cinematografia americană (și nu numai) prin acest film devenit celebru, în regia lui Sydney Pollac, având ca punct de plecare romanul cu același nume al scriitorului Horace McCoy. Acțiunea filmului se petrece în perioada marii crize economice din Statele Unite. Masa gratuită, dar mai ales marele premiu de 1500 de dolari îi îndeamnă pe zeci de americani să-și găsească o pereche pentru a se înscrie într-un maraton al dansului care epuizează fizic și psihic. Ideea maratonului îi aparține tânărului Robert, un regizor ratat, care transformă lupta pentru supraviețuire (respectiv pentru premiu) într-un veritabil spectacol. Maratonul este îngreunat de o cursă de alergare de 10 minute, pentru ca totul să fie mai spectaculos. Unul dintre momentele de mare tensiune este acela când, pentru a nu fi eliminată din concurs, Gloria (una dintre concurente) îl cară în brațe până la linia de sosire pe partenerul ei care suferise un colaps în timpul acestei probe. La final, când i se pare că este aproape de a câștiga marele premiu, Gloriei i se aduce aminte că din suma care corespunde acestuia se vor scădea toate costurile legate de concurs, astfel încât concurentului nu-i mai rămâne aproape nimic.

Punctul terminus al filmului revine, oarecum, în punctul de plecare.

În copilărie, Robert asistă la o scenă care l-a marcat: un cal rănit și care nu mai putea fi salvat a fost împușcat. Când, la final, îi este răpită și ultima speranță, Gloria vrea să se sinucidă, însă nu poate. Ea îl roagă pe Robert să apese pe trăgaci, iar acesta îi ascultă rugămintea fără nicio rezervă.

Între scenariul filmului și cel al realității (greva profesorilor) nu există, în aparență și pentru ochiul care privește de la firul ierbii, nicio asemănare.

Asemănarea, mai mult sau mai puțin metaforică, răsare pentru ochiul care privește acest fenomen social unic din istoria ultimilor 20 de ani ai României postrevoluționare dintr-un punct mai înalt: cel puțin din acela al dronei care filmează o masă imensă de oameni trecând un pod celebru al Bucureștiului.

Maratonul a început în ritm lent, cu mișcări în stradă locale, apoi cu marșuri repetate la București. Totul se face ca la carte, să nu cumva să există o fisură care ar putea declara greva ilegală. Mișcările de stradă, la rândul lor, sunt extrem de ordonate, aproape impecabile, imortalizate prin poze ale amatorilor sau ziariștilor care surprind străzile curate rămase în urma trecerii puhoiului de oameni. Poate doar decibelii prin care miile de oameni își strigă nemulțumirile sunt peste oarecari limite, doar-doar ele se vor auzi și în turnul de fildeș.

Ivit pentru o clipă din acest spațiu (prea) înalt în fața poporului, președintele țării își dă cuvântul că doleanțele oamenilor ieșiți în stradă vor fi îndeplinite.

Doar că acești oameni știu, din experiența ultimilor 30 și mai bine de ani, că celebrul dicton german Ein man, ein wort nu se mai potrivește cu realitățile contemporane, nici măcar atunci când cel care le rostește aparține, într-o oarecare măsură prin naștere, culturii căreia îi aparține proverbul. Este printre puținele momente ale mandatului său când onorabilul reprezentant al nației își pierde binecunoscutul echilibru și utilizează alte tonuri ale vocii și alte elemente ale lexicului pentru a-și exprima indignarea că nu e crezut pe cuvânt. După care cortina din turnul de fildeș cade, iar mulțimea e lăsată în arena cu lei. Lei care sunt și de o parte, și de alta.

Prima categorie începe spectacolul macabru al lui uite un OUG,

uite alt OUG și al unui imens lamento pe tema săracii părinți și elevi, cum sunt ei de pedepsiți prin greva asta a profesorilor, mai ales că anul școlar nu se poate prelungi din cauză că școlile nu sunt prevăzute cu aer condiționat care să mai rarefieze aerul sufocant (generat de temperaturile verii, evident!) al procesului educativ (vezi declarația doamnei ministru Ligia Deca). Minciunile și inconsecvențele (dacă nu infracțiunile) juridice curg, în văzul tuturor. Dar poate că asta și trebuia să se întâmple. Spectacolul cel mare (pe care îl regizează altcineva, puțin mai de Sus), scotea la iveală, dacă mai era cazul, obrazul adevărat al celor aflați la guvernare. Din păcate această de-mascare (i.e. scoatere a măștii) s-a făcut cu multă suferință și cu multă umilire pentru cei care îndrăznesc o dată la două decenii să-și caște gura. Mișcarea profesorilor a arătat cu degetul ce fel de oameni ne conduc, a creat dezechilibre, măcar pentru o clipă, în echilibrul afișat al unora, a scos la iveală, ca în Caragiale, că până la urmă orice conflict (trebuie să) se încheie amiabil cu pupat toți în Piața Independenței. Adică un ministru a reușit în cele din urmă, după declarația eroică a neîncheierii mandatului, să rezolve problema cu ajutorul leilor din tabăra adversă. Căci doar școala trebuia să se încheie, altfel Goe rămânea repetent.

În istorie, gestul trădării e aproape unul comun, adică nu mai surprinde.

Nu mai surprinde de la Cain și Abel încoace. Și totuși, de fiecare dată, doare. Doare pentru că e întotdeauna o adâncă despicare între unul care are încredere și altul care a jucat teatrul încrederii, dar mai ales pentru că generează o altă despicare, una interioară, a primului: despicare creată de pumnalul care i-a fost înfipt în spate.

Maratonul s-a încheiat, iar dascălii au trebuit să plece pe la casele lor. Deși răniți nu (atât) în veniturile lor (încă!) mizerabile, ci în demnitatea lor umană (adică un om de bun simț nu strigă nici la femeia de serviciu, ci o respectă pentru munca ei, ignorați la modul repetitiv de cei aflați prea sus în turnul de fildeș, dascălii au revenit la activitatea lor aproape senini, ca și cum nimic nu li s-ar fi întâmplat. Dar sentimentul neputinței zace în ființa lor ca un glonț imposibil de operat.

Punctul de la care pleacă filmul lui Sydney Pollac nu este, totuși, același prin semnificație, cu finalul său.

Căci uciderea calului văzută prin ochii copilului Robert este, evident, o absolvire de suferință a animalului. Uciderea Gloriei are (și) alte conotații. Ambiguitatea salvare/crimă pare evidentă. Salvarea de la eternizarea (sisifică) a suferinței e dublată de gestul (nu suficient cenzurat) al suprimării celui care luptă până la capăt, chiar și atunci când a refuzat să mai lupte.

Uciderea unui cal, a animalului obișnuit să tragă mereu căruța și doar arareori răsplătit, care poate duce în spate greutăți uneori de nesuportat, pe care biciul îl doare și, totuși, el continuă să tragă până la epuizare, nu poate rămâne un act fără ecou. Același bici se va întoarce, pedepsitor, asupra celui care biciuește, lovind orgoliul și dorința de putere printr-o răsturnare, la momentul potrivit, a celui aflat la mari înălțimi, în golul – direct proporțional prin adâncime cu  înălțimile – al marilor prăpăstii și al uitării.

Dacă ar fi să credem în legea polarității, respectiv a faptului că orice acțiune are o reacțiune, ar trebui să ne imaginăm că vremea pedepsei nu e inexistentă, ci doar așteaptă momentul potrivit.

Logica pedepsei juridice, nu e totuna cu logica și modul de operare a pedepsei divine (P. Ricoeur). Căci dacă pentru Lică, sămădăul din binecunoscuta nuvelă a lui Slavici, sinuciderea e o salvare (de pedeapsa juridică), în schimb, pedeapsa divină i se arată în cel puțin trei feluri personajului care se ascunde în bisericuța din pădure: în conștientizarea existenței Puterii Divine, ca putere care o depășește pe a lui („că este o putere tainică ce lucrează prin oameni și le luminează mințile, că toate vin de la această putere pe care nimeni nu o covârșește, pentru că ea pune șirul întâmplărilor prin care trece omul.”). Apoi în săvârșirea primului pas greșit (în toate strategiile lui de jaf nedovedit până acum, prin faptul că uită la moară, ca pe o dovadă supremă a nelegiuirilor, șerparul cu bani).

Și nu în cele din urmă prin paralizantul sentiment, pe care părea să nu-l fi cunoscut până atunci, al fricii: „Îi era frică, încât îi venea să se arunce pe cal și să meargă și să fugă mereu până ce nu va scăpa de el; însă Dumnezeu e pretutindenea, fiindcă pretutindenea, în tot locul și în toate timpurile soarta omului atârnă de întâmplări ale căror tainică legătură el cu mintea lui mărginită nu poate să o cuprindă.”