Sau „Duios, englezoaica tăcea…” – primo tempo
1. „INSIDE OUT… OUTSIDE IN!”… Nu! Nu încercați să traduceți!…; chiar și un expert în lingvistică s-ar încurca aici… Dar să mă explic:
a) În 28 martie 1994, legendarul și totodată „sideralul” grup Pink Floyd lansa albumul „Wearing the Inside Out”. Albumul se deschidea cu piesa „Inside Out” unde, printre altele, găsim și versurile „…I’ve spent too long / On the inside out…”. Clipă „astrală”: cum îmi plac la nebunie paradoxurile, mi-a picat fisa: INSIDE OUT… OUTSIDE IN! Nu suntem numai în U.K., dar și mijlocul efectului de „oglinzi paralele”.
b) „Duios Anastasia trecea” emigrează de pe meleagurile mioritice ale lui Dumitru Radu Popescu. Unde? Pe tărâmurile cețoase ale „Nodului vântoaselor” (poate, o versiune mai bună a titlului romanului lui Emily Bronte – „Wuthering Heights”- La răscruce de vânturi; titlu oricum intraductibil!…). În Anglia, nuvela (și filmul!) devine „Duios, Englezoaica tăcea…” sau „Apocalipsa lui Vio” (i.e. subsemnatul). Apokalypsis îl iau în sensul originar grecesc – „ridicarea voalului”, „revelație”.
c) Anastasia noastră, în devenire, englezoaică – care tace duios – (unde naiba ați mai pomenit ca o englezoaică să tacă și încă,…duios?), în periplul ei spre Perfidul Albion, face o haltă pe pământul Franței, atât de încărcat de erotism. Își va aminti, cu zâmbetul enigmatic al Giocondei lui da Vinci, de filmul lui Roger Vadim, Și Dumnezeu… a creat femeia (care alta, decât Brigitte Bardot? ). Abia apoi va sălta peste Canalul Mânecii (La Manche – pentru francezi, English Channel – pentru britanici). Și iat-o, ca englezoaică, la ea acasă; va „tăcea duios”, zbierându-ți în față cuvintele (tot din Pink Floyd !): Wish You Were Here!…
d) Iar acum, bomboana de pe colivă: Ca să-mi desăvârșesc această introducere la temă, în bon ton, delirant, psihedelic (salve, Pink Floyd!…): poate unii își mai amintesc de spumoasa comedie americană „Marea neliniște” („Deep Anxiety” – regia Mel Brooks, 1977) – un bășcău mișto la adresa tătucului S. Freud… Există aici o scenă care m-a uns la inimă… Un fotograf (spion!) urmărea, printr-un teleobiectiv, să prindă în cadru ceea ce se petrecea într-o cameră a unei clădiri, relativ îndepărtate, ascunsă în verdeață. Îndreaptă el obiectivul spre fereastra cu pricina (bine luminată, era noapte!); începe transfocarea… Imaginea ferestrei crește, crește și iar crește până când… se sparge geamul!…E bestial!
O să vă întrebați: unde, când și cum se leagă toate cele de mai sus într-un „nod al vântoaselor” ?
Cheia ar putea fi Anastasia (onomastic provenind din greacă și semnificând ideea de renaștere). Mi-am propus, acum și aici, să înfățișez englezoaica (prin extensie, britanica) la ea acasă, plonjată în spectacolul străzii (the street show) AȘA CUM O VĂD EU! – Recte, an ordinary „working class hero”… „is something to be” – vorba cântecului lui John Lennon (din primul lui album după ruptura de Beatles – 1970). Deci: românca noastră, Anastasia, plonjată în Engliterra, trecută prin „Filiera franceză”, trebuie să tacă duios pentru că aici, în U.K. trebuie să fie – în răstălmăcirea mea – a working class hero, or nothing to be… Și mai trebuie să tacă, duios… Dar englezoaica, sau cea care vrea să devină (să se naturalizeze) englezoaică (prin extensie, britanică), nu va tăcea duios, NEVER FOREVER! Prin urmare, răbufnirea în exterior a interiorului poate fi înțeleasă numai dacă pătrunzi din afară înăuntru – de la inside out la outside in… – cel din afară sunt eu, vreau să mă topesc în universul britanic ca, dintr-un nou înăuntru, să privesc ce-i afară (i.e. englezoaica din street show) și atunci, cu cât te apropii mai mult… se sparge geamul…
2. Între clișeele (patterns) despre Anglia (U.K.), cu care am plecat (vrând, nevrând) din Românica și realitatea frustă cu care mă confrunt zilnic aici, se află un nesfârșit du-te – vino plin de apocalipse.
Am continuu senzația de wrestling între ceea ce mi-am închipuit, încă din copilărie și ceea ce-am găsit aici, la bătrânețe… Vreți un portret-standard al englezoaicei cotidiene? Îl veți găsi în orice descriere, mai mult sau mai puțin jurnalistico-turistică, mai ales dacă autorul e de sex (pardon, gen!) feminin. Aș fi vrut să trimit niște poze-instant cu englezoaica în plin street-show… Pas! Dacă aș lua asemenea instantanee de pe stradă, aș ajunge iute să dau ochii cu un Bobby (porecla englezească dată milițianului de aici, în argou, ar veni „porc”): nu poți poza pe cineva necunoscut, fără aprobarea acestuia; de o faci, dai de dracu’, i.e. de porc… Revenind la ideea portretului-standard, citesc pe așa-zisele rețele de socializare – în limba română, de pildă, pe Oana Jinga (8 a X-a 2010), care, vorbind de englezoaicele „cu un buget mediu”, relatează despre: mini care e prea frecventă și mult prea „mini”, colanții de prea multe culori,
rochiile elegante care nu au absolut nimic elegant, „colăceii” la burtă – care „nu se arată în fiecare zi” -, tinerele care au boobs, manierele care…
Apoi, ceva mai recent, Aliceee (sic!) Traveler (desigur, un pseudonim!) ne spune despre englezi (implicit și englezoaice) că sunt un… „popor rece și arogant, oameni snobi și serioși, eleganți și greu de abordat” într-un singur cuvânt, politicoși, cei mai educați oameni întâlniți, față de românașii noștri, pentru că nu au fluierat-o pe stradă, n-au înjurat-o pe stradă, nu i-au spus „fă, dă-te-n colo!”. Ultima autoare continuă: „Batjocura, la Londra, nu este acceptată, este văzută ca o dovadă fermă de incultură și te marginalizează rapid”. I.e., la noi acasă, asemenea specimene ar fi „băieți de băieți”. Apoi, ei (sau ele – englezoaicele) au un stil de îmbrăcăminte mai relaxat… se machiază spre natural sau nu se machiază deloc… În U.K. averea se măsoară doar în zerouri; spre deosebire de Românica, mașinile de top, hainele din ultimele colecții, gadget-uri de ultimă tehnologie, dacă britanicii/britanicele le au, ele nu sunt „pentru a le vedea vecinul, ci pentru că și le doresc”… „uneori ai impresia că s-au îmbrăcat cu prima haină ce au tras-o din dulap”.
Mai departe, despre „hibele lor” (și ei și ele): beau prea mult, dar face parte din tradiția lor; toată lumea are un motiv suficient să bea, englezii beau de bine ce le merge, emigranții.. de rău; femeile beau mai mult decât bărbații. Urmează, luând aleatoriu (randomly), ceva comentarii: „Din cauza educației exagerate (?…) la englezi există auto-control”… Sau, alt comentariu, sentențios: „Anglia este o țară fabuloasă… cred că este pentru Europa ceea ce este U.S.A. pentru restul lumii” – spune Bia din Cluj – să fie o concitadină de-a mea? Oh, my goodness… Și așa, aș putea cita sau parafraza la infinit… Așa vă place Istoria ? – ca să citez și eu dintr-un periodic de popularizare a istoriei, Historia, poate, fostă Magazin istoric… Răspunsul meu? NU!
3. „Oare este consult să…?”
În cercul meu de prieteni, la Cluj, pe vremea studenției, se găsea și o medicinistă cu maniere foarte, foarte…englezești. Noi o porecliserăm „Clonț de Șer” (șer = la noi, la Cluj, fier) din cauza unui dinte – foarte la vedere – îmbrăcat în aur. Tipa avea un tic verbal (noi îi spuneam „tic-tac” verbal!…): ori de câte ori se lua o decizie între noi (de obicei, băieții – „merem (sic!) la o bere ?”; fetele – nu mai știu ce dracu’ anume propuneau), Clonț de Șer comenta, mai dându-și ochii peste cap, „Oare este consult să…?”. Un fel de englezesc Might (it) be supposed to… Prețiozitatea ei ne scotea din minți… Aceeași situație și acum: când văd (și aud) asemenea stereotipii (despre englezi și englezoaice) mă simt ca și câinele lui Pavlov, care se întreba: oare dacă-mi aduc de haleală, nu uită ăștia să aprindă becul sau să sune soneria/clopoțelul? Felul în care au fot pictați englezii (și englezoaicele!) în ceea ce am frunzărit mai sus, este o „capodoperă de schematism”, de rutină. Această gândire în șabloane o fi ea bună pentru turistul/turista care vine și pleacă
(unii nu mai pleacă… ha,ha,ha !), dar nu și pentru umilul de mine, trăitor printre britanici. Aici, trebuie adăugat că țara are pe teritoriul său un Turn Babel super-cosmopolit, prin tradiție, fie ea și colonial-imperialistă (cetățeni sau rezidenți, imigranți legal sau ilegal ș.a.m.d.). Să mai adăugăm persoane de mare varietate de origini, culturi, religii, rase și … tot tacâmu’… De credeți că aici e vorba de toleranță, eu nu…; mi se pare că la mijloc este ceva de genul indiferenței (asta, da! britanică!…). La urma urmei, schematica de mai înainte se poate aplica oricărei populații (nici măcar popor sau vreo altă unitate etnică). Dar – pentru mine – era vorba de
…englezoaică.
Ei bine, care englezoaică? După clișeele inoculate în Românica, chiar de către britanici, prin serialele lor TV, prin romanele citite, prin filmele vizionate etc., femeia britanică (englezoaică) a sec. XIX-XX ar arăta cam așa: talia mediu spre înaltă, uscată, osoasă, ușor pistruiată, păr dominant roșcat, tunsă scurt de obicei, purtătoare de ochelari, înțolită adesea în tweed, ținută cu tentă sportivă, pantofi sau botine cu tocuri joase, ușor afectată (mai puțin sclifosită decât un dandy), relativ distantă, temperată la mitraliatul vorbelor, devotată ș.a.m.d. Acest portret ar corespunde mai degrabă, muierii englezoaice din perioada anilor 20-40 ai sec. XX.
Cât despre cea din la belle epoque, mai ales de vorbim de high society, între ceea ce știm, din văzute și auzite, cu privire la scandinave, nemțoaice, italience, franțuzoaice, britanice etc. nu este nici o deosebire.
Dacă vorbim de muierea englezoaică din lower class, lucrurile se schimbă: aici, mai ales în U.K., tradiția și inerția de mentalitate face o drastică stratificare social-economică. Femeia îmbrăcată neglijent, relativ murdară, păr lung haotic și neîngrijit,
dantura praf, cu gura cât o șură – sărind mult peste italience și spaniole, înconjurată de o mulțime de țânci mucoși, cam cu aceeași înfățișare, mereu cu mânecile suflecate, mereu băută bine ș.a.m.d…. iată portretul feminin al unui demn reprezentant al the working class hero – după pattern-ul mai vechi, marxist, al unui lumpenproletariat.
Cum vă sună schematismul ăsta? Mai ales pentru ultimul tip de femeie, avem pattern-ul lui Charles Dickens – Anglia din epoca industrială clasică și victoriană – portret promovat mai ales în anii comunismului de la noi, când era vorba de crunta exploatare capitalistă, imperialistă. Aș mai putea adăuga aici imaginea cenușie a acestui strat al societății engleze așa cum apare în perioada tinerilor furioși – curent literar și cinematografic britanic de după anii 50 ai sec. XX, ce ar corespunde oarecum cu La nouvelle vague – în Franța, sau Neorealismul italian…
Vă veți întreba, pe bună dreptate: unde dracu’ vreau să ajung?
Where the hell do I want to go? Din nou, un banc-parabolă… Auzit în Cluj, spus de un bun prieten maghiar într-o româno-ungurească savuroasă. Cică: „Io, venit acas’ de la cumpărături… hazajottem… a vasarlastol. Cumperat egy kilo salami… vettem egy kilogramm szalamit. Acas’ fost mutza (pisica) me… a macska a hazban volt. Pisic’(mâtza) meu e frumos și miaună… a macskam gyonyoru es myavog. Dus salami in buketerie… kivettem a szalamit a konyhaba… M-am intors in buketerie se mânc salami… visszamentem a
konyhaba megenni a szalamit. Salami, ninci, nu era nicheieri, vezut doar mutza (pisica)… a szalami sehol sem volt, csak a macskat lattam. Eu ghindit la mine…azt gondoltam: Salami avut egy kilo… a szalami egy kilogramm volt. Pus mutza (pisica) pe kintar… feltettem a macskat a merlegre. Kintarul aretat egy kilo… a merleg egy kilogrammot mutatott. Intrebat io atunci la mine: UNDE DRACU’ ÎI MUTZA (pisica)?… aztan megkerdeztem magamtol: hol a fenebe, macskaszar?…” Vorba francezului, au bon entendeur, salut !
Cred că NU există o muiere englezoaică-standard… Decât în mintea mea. Totuși, în episodul următor din Duios, englezoaica tăcea… – secondo tempo, vă voi descrie muierea englezoaică așa-cum-am-văzut’o-eu-cu-ochii-mei în spectacolul străzii… Comparată cu las mujeres rumanas… Doar the show must go on!… Mai ales că e vorba de englezoaică – noua mea concitadină…
Să pun și aici o bomboană pe colivă: Cică, „geniul Carpaților scorniceșteni” era în vizită de lucru pe ogoarele patriei, în plină campanie agricolă. Țața Leana, după el… Ajung ei într-un sat uitat de lume. La câmp… nimeni…, în sat… nimeni; doar într-o magherniță amărâtă, un moș adâncit în ani. „Unde e lumea, de ce nu e pe câmp ?”, întreabă geniul. „Păi, zice moșu’, toți îs cu mic cu mare la Căminu’ cultural….”. Cabinetul doi: „Cum așa, tocma’ acu’ când e mai mare nevoie de ei la câmp ?”. Moșu’ „Păi, învață limba engleză”. Geniile: ??????? (fără cuvinte). La care tot moșu’: WHY NOT?…
1 comentariu. Leave new
Inconfundabilul VIO MUREȘAN ! Aprecieri dintotdeauna !!!