Andrei Ando publică, pe pagina sa, o amplă considerație biobibliografică despre Mihai BENIUC, un scriitor proscris, prelucrând informații publice despre viața și activitatea acestuia.
Sunt accentuate, preponderent, aspectele politice și atitudinile comuniste ale omului, opinia încheindu-se cu propoziția următoare: „După revoluția anticomunistă, numele său nu a mai fost vehiculat printre cel al oamenilor de litere importanți din România”.
Articolul a fost accesat de aproape 100 de vizitatori, iar câteva comentarii m-au determinat să scriu aceste opinii despre poetul Mihai Beniuc.
Lia Faur pomenește de „omisiunea de denunț” a lui Ștefan Augustin Doinaș și că nu l-a ajutat să publice etc. Doinaș era „proscris”, iar Beniuc era devotat partidului.
In comentarii intervin și alții, iar Ionel Rusu pune etichete nepoetice: „jeg odios”, „imbecil”, „caracter slugarnic”, „deservicii grave prin scrieri proletcultiste”, „unul dintre odioșii monștri din literatura română”, „criminal” etc.
Cei pomeniți au preocupări lirice într-ale scrisului. O atitudine pozitivă asupra scriitorilor din epocile tulburate de politic este necesară.
Intervin cu o opinie, susținând să nu se amestece prea mult poezia cu politica.
Beniuc nu a fost un judecător, care să determine o condamnare ori o interdicție literară. Activitatea acestuia (ca și a altora) trebuie vizualizată și analizată în contextul politic de atunci.
Altfel, nici Sadoveanu (unul dintre cei mai oportuniști scriitori), nici Arghezi, nici Petrescu și nici alții nu și-ar avea loc în literatura noastră „călare” pe două regimuri politice. Alții s-au descurcat mai bine, cum au fost Dinescu, Blandiana, Ioan Alexandru și chiar Călinescu. Cu asemenea atitudine, literatura română ar avea un gol de reprezentare.
Opiniile de mai sus m-au motivat să scriu considerațiile de mai jos.
De ce Mihai BENIUC a ajuns să determine strâmbături din partea unora interesați de literatură, fie ei critici literari, istorici, scriitori ori cititori?
Intenția mea este să comentez o parte din problemele care au condus la ignorarea sistematică a poeziei lui Mihai Beniuc.
Omul politic a cauzat mult rău atmosferei literare și scriitorilor, prin asumarea administrativă a ideologiei proletcultiste, prin simpatii pentru literatura sovietică și prin omagii aduse partidelor comuniste și literaturii aservite acestora.
E adevărat că, începând cu Partidul m-a-nvățat până la Partidul e-n toate, Mihai Beniuc a versificat omagial ideologizările socialiste și a omagiat „frumusețea realităților roșii”, a „omului nou”, ce se încropeau în epoca 1950 – 1970.
E adevărat că, fiind șef la Uniunea Scriitorilor din România, a făcut abuzuri și a provocat schimbări de ierarhii literare.
E adevărat că a avut față de Lucian Blaga și alți câțiva o atitudine care ar fi putut determina închisoarea ori „interzicerea publicării”. Romanul său Pe muchie de cuțit (1959) este unul tendențios împotriva lui Lucian Blaga, fiind precedat de articolul „Blaga, reprezentant al decadentismului…” (Scânteia, 26 aprilie 1958).
Pentru toate acestea, M. Beniuc și-a atras, după 1975, oprobiul opiniei publice și a alcătuit, în jurul operei sale, o adversitate aproape generalizată.
Nu același lucru s-a întâmplat în cazul lui Mihail Sadoveanu (cameleon politic și abil strecurat prin toate ideologiile vremii), a lui Zaharia Stancu ori chiar Tudor Arghezi.
Alții au profitat de concesiile făcute ideologiei, urmându-și drumul spre poezia adevărată, fără imixtiuni politice și fără compromiteri vremelnice. Mai mult, Blandiana ș Dinescu, după schimbarea din 1990, devin vehemenți contestatari ai epocii de care au profitat.
Nu despre un rechizitoriu al unora sau altora doresc a scrie în acest eseu, ci despre necesitatea recuperării poetice a lui Mihai Beniuc. De ce?
Pentru că Mihai Beniuc este originar din Sebiș, de lângă Arad, s-a inspirat din realitățile spațiului natal, iar poezia sa – periată de ideologie – conține valoare, talent și măreție semantică.
Câteva date biobibliografice despre scriitorul din Sebiș ne sprijină să ducem argumentația spre un final (mai) fericit (după cum procedează și Andrei Ando).
S-a născut în 20 nov. 1907 la Sebiș și a decedat în 24 iunie 1988, în București, fiind înmormântat în Cimitirul Evanghelic Luteran.
La Liceul Moise Nicoară din Arad, l-a avut profesor pe Al. T. Stamatiad, care-l sprijină să debuteze în revista Laboremus a liceului cu o poezie.
Urmează Facultatea de Psihologie, Filozofie și Sociologie din Cluj și se specializează la Universitatea din Hamburg în psihologia animalelor, ocupând post universitar la Facultatea de Psihologie din Cluj.
Va sta la Moscova doi ani, ca și consilier cultural, iar la reîntoarcere în țară se stabilește în București, fiind numit Președinte al Uniunii Scriitorilor din România până în 1965, când se reintegrează în învățământul superior la Universitatea din București, predând zoopsihologie.
În toată această perioadă, a scris și versificat, publicând anual cărți, ajungând până la 85 de volume de versuri, 6 volume de proză, 6 volume de eseistică, 4 volume științifice, memorialistică, teatru, traduceri, sute de articole. Va fi ales membru titular al Academiei Române.
V. Fanache îi dedică o monografie cu titlul Poezia lui Mihai Beniuc, 1972; este menționat în Dicționare ale literaturii contemporane, ca „scriitor comunist” sau „proletcultist”.
O importantă influență asupra ideologiei sale a avut-o soția sa, o frumoasă evreică ilegalistă cu numele Ema Bresliska, care, se pare (?), s-a sinucis cu medicamente.
În activitatea sa de poet de peste jumătate de veac, se pot determina trei etape: socială (1938 – 1946, politică (1946 – 1964) și meditativă (1965 – 1984).
Ne vom referi succint la semnificația fiecărei etape, așa cum rezultă din selecția de autor, publicată în volumul antologic Rugul poeziei (1985).
Este sinteza ultimelor retușuri ale liricelor sale, de la liricele din Cântece de pierzanie (1938) până la Filon de aur (1984), cu alesături poetice din 33 de volume, la care adaugă alte 78 de inedite.
Sunt periate aproape toate textele dedicate proletcultismului, partidului comunist ori sovietismului. Ceea ce a rămas dă măsura valorii unui poet talentat, utilizând catrene, rime armonice, ritmuri clasice, prin intermediul cărora își afirmă sentimente și idei în spiritul marilor poeți transilvăneni, care, stabilindu-se în Capitală, duc dorul plaiurilor natale și a vieții în cuibul lor nativ.
Etapa socială (1) începe cu Cântece de pierzanie: „Sunt copilul unui neam sărac,/
Bieți români ce scormonesc pământul,/ Vor să-și facă mai comod mormântul, – / Tare-mi este neamul acesta drag.”.
Pomenește de neastâmpărul și dorul de ducă spre alte zări pentru cunoaștere: „La Sebiș ori în altă parte,/ Mereu același dor de ducă/ Spre Nu-știu- unde mă usucă,/ Mă chinuie mereu, mă arde./ Sau:
„Am venit iarăși la voi. Mi se făcuse dor de Sebiș,/ De apa sonoră și limpede a Deznei,/ De culmile cu păduri ale dealului Mare…/.”
Se consideră urmaș al moților din Apuseni: „Aicea printre Ardeleni, mă simt acasă./ În fiecare văr un nepot de-al lui Horea, de-al lui Iancu./ Ai! Ce s-or mișca-ntr-o bună zi Munții Apuseni,/ Ce s- or urni din loc, ca urieșii!”.
Animalele și florile, câmpurile și glasul păsărilor, drumurile și cărările de munte sunt surse de (în)cântare poetică.
Adoptă adeseori modelul doinelor populare din arealul crișean, utilizând regionalisme din abundență.
Câte o strofă pare desprinsă din doinirea țăranului din care el însuși provine: „Ghiorțăie pe matca văii/ Gârla sughițând a foame,/ Cineva din pomul nopții/ Scutură să cadă poame.” (Calea moțului).
Încă de acum conștientizează sensul destinului său poetic: „Dacă astăzi Blaga sau Arghezi/ Sunt mai mult decât Mihai Beniuc/S-or topi răcelile zăpezii/Când va fi de-aicea să mă duc”// Vezi și tu, nu-i tuturora dat/ Să se-mbuibe-n aurul vieții – / Tata-i om sărac la noi în sat/ Mai sărac sunt eu ca toți poeții.”//.
Urmează alte frumoase versuri, despre „garoafa roșie”, „câmpul românesc”, ”zâna Ileana din pădure”.
Un excelent text omagial este „Lui Octavian Goga”, „vestitul cântăreț al jalei noastre”.
Versurile din „Toboșarul vremurilor noi” (1944) anunță schimbarea opțiunii sale poetice, exprimând ceea ce numeam etapa politică (2).
Beniuc își strunește viziunea înspre ideologia socialistă, cu adorația declarată pentru partidul comunist și pentru idealul socialist sovietic: „Eu eram în mândra Transilvanie/ Toboșarul timpurilor noi”.
În această etapă politizată, dedică versuri conducătorilor, clasei muncitoare, steagului roșu, făcând compromisuri, suportând ironiile discrete și oprobiul unor cititori onești.
Etapa meditativă (3) din activitatea poetului este reprezentată de texte autorechizitorii, de meditație asupra condiției sale de poet responsabil de virtuțile autentice ale lirismului.
Renunță la omagii, dar rămâne „tot patriot” (Spre cota unde visul…). Foarte multe poeme sunt reflecții despre viitorul poeziei sale, de ceea ce rămâne din ceea ce a scris, de prevestirea poverii senectuții.
Sunt meditații ce se încălzesc la „rugul poeziei”, vizând destinul oricărui poet, care și-a prelungit viața dincolo de tinerețea lirică a sufletului.
Concluzia ne călăuzește gândul spre recuperarea pozitivă a unui poet talentat,
înzestrat cu muzicalitate, ilustrându-și sentimentele – care-i tulbură existența – cu strofe organizate în catrene, cu rime împrumutate din creația populară, folosind un limbaj simplu, regional uneori, iar toate la un loc oferă imaginea unui poet valoros, uneori fermecător, cu o
metaforă blândă, încălzită la flacăra pasiunii.
Poezia lui Mihai Beniuc dispune de calități spre a fi recuperată, prinzând-o între palme și îmbrățișând-o cu drag, ignorând defectele pe care le găsim în operele tuturora scriitorilor vremii.
