De mai multă vreme, publicistul, prof. univ. dr. Lizica Mihuț, scrie un șir de medalioane dedicate unor arădeni „ce nu trebuie uitați”, printre aceștia regăsindu-se teologi, scriitori, medici, universitari, profesori, ingineri, economiști, antreprenori etc.
Este o selecție afectivă, iar prezentările accentuează faptele esențiale și evidențiază activitățile lor de excepție, prin care fiecare a contribuit la dezvoltarea Aradului.
Ar fi potrivit să-i înșirui, ca să conving cititorii că alegerea pentru „neuitare” coincide cu valoarea și calitatea unor exerciții socio-profesionale, pentru care au fost rânduiți între elitele urbei noastre.
Le-am lecturat cu interes, fiind publicate în criticarad.ro, inclusiv comentariile oneste și decente ale anonimilor cititori.
Fiecare medalion beneficiază de un stil publicistic atractiv și convingător. Alăturate, acestea construiesc o imagine coerentă a arădenilor care au dinamizat, prin activitatea lor, calitatea vieții intelectuale, științifice și artistice.
Lizica MIHUȚ nu se putea prezenta pe sine, deși merită o asemenea evidențiere, grație activității sale exemplare în domeniul științific și profesional.
O facem, cu scuzele pentru „plagierea” parțială a titlului, bazându-ne pe cunoașterea acesteia, atât ca și colegi de universitate și cititor al volumelor și articolelor sale, cât și ca observator al autorității sale intelectuale și implicarea în dinamica vieții civice a Aradului.
Întâia dimensiune a personalității doamnei Lizica Mihuț o derivăm din vocația sa pentru construcția universitară.
Era doctor în filologie (din 1980) când s-a înființat Universitatea Aurel Vlaicu din Arad. Dobândise funcția de rector, de puțin timp, când Ministrul de atunci al Educației, Andrei Marga, sosește în Arad, cu gândul ferm de „a unifica” cele două universități arădene, evident în jurul celei private.
Era un abuz, care pretindea atitudine fermă și o autoritate energică. Rectorul Lizica Mihuț moștenise o universitate cu trei facultăți și 14 licențe, cu 2154 studenți și 100 cadre didactice, fără locație, fără bază materială și chiar fără calitatea unui exercițiu didactic de tip universitar.
Era dimensiunea unei universități mici și fără prestigiu ori relevanță. Pentru supraviețuirea învățământului superior în Arad, aveam nevoie de o universitate puternică, spre a nu fi la cheremul vreunui ministru arogant. Aceasta i-a fost motivația de a da amplitudine și coerență deciziilor pozitive.
A știut să mobilizeze colectivul didactic pentru un asemenea demers. Rezultatele au fost reale. A fost nevoie de învățarea specificului procesului de învățământ universitar, de elaborarea dosarelor de acreditare, de asimilarea ritualurilor specifice etc, fără modele și fără sprijin logistic.
La părăsirea mandatului legal de rector, Universitatea dispunea de 9 facultăți, 38 programe de licență, 26 masterate, două școli doctorale (toate acreditate), 14.450 studenți, peste 300 cadre didactice, 44 de colaborări cu universități din țară și străinătate.
O asemenea dezvoltare i-a permis să acorde înalte titluri de Doctor Honoris Causa la peste 100 de personalități, între care Regele, doi președinți de țară, doi președinți de Academie, ambasadori, universitari de prestigiu, oameni de cultură și știință etc.
Baza materială a Universității din mandatul său a ajuns la aproape 50 de mii de metri pătrați, între care Complexul Universitar M, Biblioteca Centrală Universitară, Cantina și Căminele studențești, Hotel Academos, Vila Rebeca de la Moneasa, Incubatorul de afaceri.
Niciun ministru nu mai putea contesta succesele universității arădene și nici calitatea exercițiului universitar. Întreaga perioada cât a fost rector a dedicat-o creșterii prestigiului universității și a construcției acesteia spre a fi așezată în rândul de frunte al universităților românești.
Universitatea a fost a doua sa familie, dedicându-se acestui proiect pentru Arad. După expirarea mandatului de rector, i-a păsat în continuare de ascendența valorică a acesteia.
A fost Președinta Consiliului Academic pentru a continua consilierea Senatului și a noului rector, fapt ce a incomodat, iar noul Rector a solicitat intervenția lui Sorin Cîmpeanu, pe atunci președinte al Consiliului Național al Rectorilor, devenit apoi Ministrul Învățământului din partea partidului Pro România, un oportunist, care în patru ani a trecut, prin vreo patru partide, de la stânga spre dreapta, anticipând plecarea la partidul care i-ar asigura portofoliu (acum e ministru din partea PNL).
Acum, ca și înainte, este „un ministru” (cum m) controversat și oportunist politic. Intervenția sa agresivă a determinat desființarea acestei structuri universitare, legale, dar incomode desigur, întrucât semnala derapajele și amatorismele decizionale.
Au apărut plagiatele, improvizațiile, abuzurile (trei mandate prin șmecheria câtorva rectori, inclusiv al actualului și viitorului ministru, Sorinel Cîmpeanu), precum și o descreștere a calității. E subiectul unui eseu, care s-ar putea intitula „Creșterea și descreșterea Universității…”.
Ca rector, Lizica Mihuț a fost expresia tenacității, a rigorii, exigenței, ambiției și voinței de a da Aradului o construcție universitară sigură și incontestabilă.
În al doilea rând, Lizica MIHUȚ a fost un autentic om de cultură, un profesor cu elevată ținută intelectuală, un om al școlii și un publicist responsabil, care, prin articolele sale, exprimă pulsul vieții spirituale contemporane.
A colaborat la presa culturală națională, a scris 1000 de studii și articole, a publicat peste 3000 de pagini despre istoria teatrului transilvănean și arădean, a publicat tratate de limba română, un semnificativ volum despre Enescu, precum și 16 Anuare ale Universității Aurel Vlaicu din Arad.
Mai apoi, a stabilit relații de bună prietenie cu China, fiind Președinte al Forumului Prieteniei și Colaborării Româno-Chineze.
Toate evenimentele culturale sau teatrale importante au fost relatate în presă ori volume, sub formă de interviuri, medalioane, opinii.
Cărțile sale ocupă un raft în bibliotecă, iar istoria culturală a Aradului trebuie să-i așeze opera și activitatea între cele mai onorabile și râvnite referințe informaționale.
Recent, dedică articolul dnei Andreea Weisl, tânără doctor și proaspăt profesor la Universitatea Cambridge, iar ceea ce evidenția la aceasta i se potrivește: harnică, recunoscătoare, riguroasă, perfecționistă, curioasă, creativă, pozitivă.
Lizica Mihuț este intelectualul de elită al Aradului, cu deschidere spre cultura și spiritualitatea europeană, având credința și harul cuvântului, iubindu-și familia și cultivând prietenia onestă și cinstită.
Citește necontenit și scrie cu aceeași înzestrarea despre cei buni, dar și despre cei care i-au trădat așteptările ori chiar despre faptele vicioase ale semenilor. De aceea, comunitatea arădeană n-o poate uita.
A construit cu temeinicie cultura universitară și a descris viața contemporană cu obiectivitate și cu dorința de a pune toate cele pe făgașul lor cel bun. Invidiată și deopotrivă adulată, a suportat răutățile unora și a aplaudat faptele altora.
Cultura i-a fost un permanent refugiu intelectual, iar buna rânduială în urbea noastră i-a fost un reper moral.
