„It’s a Mad, Mad, Mad World…”
A. Sindromul lumii post-pandemice
Comedia lui Stanley Kramer – „O lume nebună, nebună, nebună…” (1963) prefigura măiestrit, involuntar (?) zbenguiala isteroidă a aceleași lumi, dar după vreo 60 de ani. De aceea eu consider filmul respectiv drept un fel de SF sui-generis, deci o operă nu „de anticipație”, ci de „premoniție”… Ce vreți, „Amintiri despre viitor”…
Evenimentele planetare din prima jumătate a lunii mai, a anului de (dis)grație 2024, au fost întoarse pe toate fețele, disecate până la nivel molecular și în media britanice. Evident, obiectivitate nu există, partizanatul ocult sau deșănțat este inevitabil, Cei care se vor formatori de opinie sau „influenceri” ne-au servit, nouă, consumatorilor de știri, tot ce-au vrut și n-au vrut. De la scandalul tabloidelor, la analiza „academică” a unor autori cu „ștaif”… Evident, în centrul atenției s-a aflat „Țarul” de la Kremlin și cam tot ce se învârte prin preajma lui. Acum, „axa” s-a schimbat, în centru ajunge „împăratul Xi”, de la Beijing și Vladimir Vladimirovici devine un fel de „satelit”. E drept, un „satelit” nuclear ce se vrea, mai degrabă, un sistem de „stele duble” (ca să vorbim „astronomic”…).
Ciudat, din partea celui de la care mă așteptam cel mai puțin (tov. „Petrov”, alias T. Băsescu), vine „the big picture”, i.e., o imagine-sinteză desăvârșit de corectă (de putem vorbi de așa ceva), într-un scurt interviu telefonic dat recent unui post tv. românesc, în contextul în care lumea fierbe după atentatul criminal asupra premierului slovac R. Fico… Ce spunea ex-president-ul și ex-marinarul? Simplu: Toate ni se trag de la pandemia anilor 2019-20…x. Planeta a fost prinsă pe picior greșit, mai ceva ca în cazul pandemiei de „gripă spaniolă”, cu un secol înainte, prin preajma sfârșitului Primului Război Mondial. Pentru a gestiona criza extrem de serioasă, guvernele au luat măsuri drastice (acum considerate exagerate!?…). Structurile de forță ale statelor au acționat haotic, discreționar și n-au făcut altceva decât să exacerbeze isteria populației. De aici, răbufnirea violenței și a anti-violenței (tot violentă!…) publice, ceea ce ne-a reamintit că ființa umană este, în primul rând, animal (chiar „predator”) și abia apoi, homo sapiens sapiens. Corolar: contestarea oricărei autorități (fie ea și rațională) a dus la reacutizarea extremismelor, a „suveranismelor” (mai ales în Europa) – reacție la bâjbâielile supra-birocratice ale instituțiilor U.E. Corect! Ceea ce a spus „distinsul marinar” nu este nicidecum o noutate, dar ne-a reamintit, sintetic și cinic-reactualizat, ceea ce vedem când ne privim în oglindă…
Desigur, atentatul din Slovacia a ținut și ține „capul de afiș”, ridicând o serie de întrebări și mai ales dubii, justificate asupra climatului dintr-o țară mică, tradițional – liniștită (oare?), din inima „bătrânului continent”. Există păreri bine întemeiate, după care, tot ceea ce se petrece acum în Europa reprezintă doar una din multele fațete ale unui război hibrid (vai, de ce va urma!), doar debutul unei noi simptomatici a iminentei erupții „mega-vulcanice”… Nu numai „continentul”, ci toată planeta se află în fața unui „mega-seism” ce va urma… curând?… Războiul hibrid de care era vorba se înfățișează, strict în prezent, ca un război cognitiv… Acest ultim termen îmi place, îl găsesc foarte potrivit, dar pentru o discuție separată, aplicată, asupra impactului inteligenței artificiale (A.I.) aspra manipulării opiniei publice. Tot așa, evenimentul tragic și recent din inima Europei nu ar trebui să estompeze ceea ce „se pune la cale” între „țarul de la Kremlin” și „împăratul de la Beijing”: „se coace” de un super-vulcan ce ambiționează la „spargerea” planetei în mai multe centre de super-putere. Se va duce dracului democrația mănunchiului de state ale „lumii libere”. Noul gigant asiatic, asistat de tot mai ambițiosul urs-rus post-sovietic visează la o nouă ordine mondială. Alianța de „nezdruncinat”, prietenia și frăția, „tradiționale” și alte și alte „metafore” ce plutesc voios pe cerul ruso-chinez anunță – pe același cer – nori grei de furtună grea…
B. „Acest război nu este ca acela din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune și propriul său sistem social (…) până acolo unde înaintează armata lui. Nu ar putea fi altfel”… (I.V. Stalin – martie 1945)
Sunt perfect convins că majoritatea cititorilor înțeleg despre ce este vorba în zisa monstrului georgiano-rus. Mulți au trăit pe viu „pretenția” stalinistă. Dar să fim totuși – cât se poate – obiectivi: Japonia este – la rândul ei – și azi, americanizată, Vestul european nu face excepție. Se pare că Iosif Vissarionivici a „prins” un mare adevăr istoric… Pe mine mă interesează aici ”ecourile ecourilor” din prezentul României. Și, călcând pe urmele „inspiratului tov. Petrov”, pretind că am găsit „radiația remanentă” (salutare, pace! Cosmologia sec. XX…) : manelele!
Românica noastră dragă este o manea! Este stilul nostru de viață în această Europă aflată în pragul unor evenimente electorale capitale. Dar vreau să lărgesc sfera termenului „electoral”: avem de-a face cu luarea unor decizii (tot alegeri!) ce ne prefigurează viitorul nostru apropiat și chiar mediu. Dacă la yankei jocul electoral se face între un ex-președinte ce se vrea „re-președinte”, căruia îi susură voios niște cătușe pe la urechi și respectiv, un actual președinte (ce se vrea, la fel, „re-…”) dar ce pare destul de decrepit, dacă în Europa – încă! – democratică-liberă (liberală și nu prea…) se joacă democrația însăși cu/contra anarhia post-sovietică „dirijată”, atunci în Românica problema care se pune este mult mai dură: a fi sau a nu fi! Nu exagerez deloc, vă rog să studiați, măcar en passant, datele economice și previziunile pendinte, date de instituțiile noastre oficiale (dar și altele din afară). Dacă nu mă credeți, ieșiți în stradă și consultați trecătorii…
Dar să ne întoarcem la prezenta aură de facto a Românicăi: viața ca o manea sau desfășurările politice curat maneliste, i.e. de cel mai abject kisch… Dar ce mama naibii am eu cu manelele? Ohooo… multe! Pe lângă faptul – înjositor pentru noi – că reprezintă cea mai pură expresie a subculturii sau anti-culturii sau a culturii marginale (de ghetou/mahala), manelele au ajuns să fie un fel de stindard al României și pe „afară”. Îmi amintesc, cu scârbă, cum niște „barzi-maneliști” au avut mare succes la public în Vest !??? Nu chiar de demult… Mă întreb: ori sunt mai mulți „rrromânași” decât credem și care „bântuie” Occidentul, ori cei de acolo au și ei mulți tâmpiți, cu mintea la nivelul metroului… Adevărul e, probabil și ca de obicei, pe undeva pe la mijloc… Deci: pe unde au trecut „armatele de rrromânași-maneliști”, pe acolo și-au impus și regimul lor „social-politic” – sistem (sub/anti)-cultural. Asta, ca să fim în bon ton cu tov. Stalin care, și din rămășițele lui pământești, „zâmbește șoimește”…
Termenul de „manele” (sg. – „manea”) vine din limba turcă (= „mani”), recte un anumit tip de poezie în limba turcă, populară prin sec. XVIII-XIX. Linia melodică și ritmica sunt clar orientale (balcanice). Pe Net, se afirmă că manelele „sunt un gen muzical din România ce face parte în prezent dintr-un curent pan-balcanic, cu influențe arabe”. Astfel, în Bulgaria se numesc „cealga”, în Serbia – „turbofolk”, în Albania – „tallava”, în Grecia – „laika” iar în Turcia… „arabesk”… Unele studii pretind că acest gen infect s-a desprins din muzica lăutărească, s-a asociat (mai degrabă, „lipit”) cu etnia rromă, lumea interlopă etc., având, mai ales în Românica (!), un „statut rasializat” (?). Unii găsesc similitudini (doar ca geneză!) cu genurile de muzică dezvoltate de afro-americani la Unchiul Sam (?)… (jazz-ul, în era prohibiției, unele forme ale muzicii „hip-hop”, la fel, „gangsta”, „rap” sau „drill”). Un antropolog român (Adrian Schiop) vede manelele drept „muzica tranziției post-decembriste la capitalism (…) un fel de folclor al tranziției”. Acest gen (pentru mine, anti-gen!) propagă valori materialiste (?): stigmatul sărăciei, pragmatismul agresiv, parvenirea prin „șmecherie”… Ciudat, maneliștii noștri sunt putred de bogați și își exhibează luxul deșănțat în cel mai kitsch mod ordinar. Decadența societății românești actuale este evidentă: și în „cercurile înalte”, cu pretenții, la manifestări „mondene” (inclusiv, nunți, botezuri, servicii funerare….), nu se poate fără măcar un moment manelist!… Asta suntem! Mai ales în Bula lu’ Pândaru!…
C. Politichia românească – maneaua distopică…
Ceea ce se petrece acum în Românica denotă nu alianța, ci sinteza politicului cu „manelismul”. Populismul deșănțat afișat de toți participanții la „hora noastră cea frățească-electoricească” poate fi egalat doar de „spiritul de scandal” care plutește, deja cronic, peste „Casa Poporului”. Și în alte parlamente (nu numai din Europa!…) asistăm la tot felul de „păruieli”, dar parcă-parcă nu atât de pasionale ca la noi… Nu mă interesează cine „se alege” în fruntea Bulei lu’ Pândaru, nu mă interesează cum își fac catindații campanie, deși ar merita o analiză de tip Academia Cațavencu sau Plai cu boi… Rămâne totuși interesant de reținut cum se poate cânta la chitară din repertoriul lui Ștefan Bănică-junior în plină stradă (unde-i pălăria adunătoare de mărunțiș?), cum se poate dansa în lanul de rapiță sau în atașul unei motociclete sau… în mașina decapotabilă condusă de șofer angajat (carnetul de conducere al titularului/ei fiind suspendat), cum se poate promite prin piețe „Mamaie, vin pe la matale să-ți cumpăr niște usturoi !” ș.a.m.d. Totul are iz de manea! Propun totuși ca noul stindard al campaniei electorale – foarte tricolor! – să aibă drept stemă pe a noastră ciumăfaie Șoșo-Bau-Bau! E drept, ar trebui un steag cam mare… să încapă… Iar în vârful de băț (pardon, lance!…) să fie înfipt capul de rahat al lui Gicu Simion…
Am argumente. Marți 14 mai a.c. a avut loc ședința solemnă a Parlamentului dedicată Zilei Solidarității și Prieteniei dintre România și Statul Israel. Silviu Vexler – președintele Federației Comunităților Evreiești din România, nu are ce face și citează din Păstorel Teodoreanu… „Căpitane, nu fi trist / Garda merge înainte / Prin partidul comunist…” Asta a fost amorsa… Șoșo-Bau-Bau începe să țipe ca o descreierată „Trăiască Garda!….Trăiască Garda!…”. „Fenomenul” se manifestase și înainte, când într-o ședință secretă din Parlament au fost proiectate imaginile cu masacrul comis de teroriștii Hamas, în sudul Israelului. Deși se anunțase interdicția de a se face fotografii din sală, Șoșo-Bau-Bau face live cu telefonul mobil, apoi, pe coclaurile instituției începe să strige „Palestina!…Palestina!…” Nu mai pomenesc de „formulele de politețe” cu care se adresează curent „colegilor”… Și toate astea, numai pentru că mai dispune de imunitate parlamentară, de senator?… Doamne, sper că nu mai este decât puțin timp până… Deși candidează, nu cred să aibă șanse la marele fotoliu al Bulei. Dar, mai știi… De fapt are mai multe oportunități deschise (aș prefera „închise”): Parlamentul Europei, din nou – Parlamentul României, apoi, de ce nu, fotoliul de la Cotroceni… parcă era pornită să candideze peste tot…peste tot,…tot… Singura candidatură ce ar fi acceptată (și votată 100%) ar fi una la Spitalul 9 sau la infirmeria vreunui penitenciar… Dar așa, de amorul absurd al artei… ce-ar fi dacă?…
Alt manelist-politic, ați ghicit, nea’ Gicu, nu se lasă mai prejos: în contextul evenimentelor tragice din Slovacia, pe fondul creșterii, surexcitării antisemitismului și a extremismului, în general, în cam toată Europa, se întreabă retoric: oare când va veni și rândul politicienilor români ? Corul format din turma de oi căpiate ce-l însoțește peste tot, behăie aprobator… Oare cine urmează la microfonul manelist?
Maneaua principală se joacă și se cântă însă la Cotroceni. „Candidatul” la tronul NATO s-a întors de la Washington cu coada între picioare, dar cu o tinichea-decorație în frunte. Problema e majoră: dăm sau nu Ukrainei „ceva” din sistemele noastre defensive „Patriot”? Cumpărate cu bani grei, grei… Ce le-o fi promis oare Herr Iohannis yankeilor? Ca în bancul cu ajutorul dat de Albania Vietnamului comunist agresat de Unchiul Sam – „le dăm toate cele trei tancuri”… (sovietice, evident…). Să nu uităm că totuși cămașa e mai aproape de trup decât paltonul… Da, Ukraina trece prin momente dramatice… cine și-ar fi închipuit? Mai ales după alungarea rușilor de pe o mare parte din teritoriul agresat. Acum?… Rușii se pupă bot-în-bot cu chinezii (nu cred că și… invers!…), yankeii și-au dat cu dreptu-n stîngu’: și la ei e „panaramă” mare cu alegerile pentru Casa Albă; cele două tabere se radicalizează una împotriva celeilalte, se fac reciproc șicane, „cât încape”! Cine mai are timp de Ukraina? În Europa musiu Emmanuel latră, dar s-a mai potolit. Bizar… briții mei tac și fac… Ei nu mai sunt în U.E. (acum, se pare că le tihnește Brexit-ul); în cadrul NATO însă au acționat eficient. Pentru asta nu trebuie să le umble gura pe la toate porțile… Nici rusnacii nu sunt tâmpiți: acum declară peste tot, în gura mare, că Marea Britanie e parte efectivă din conflict… Ce-o urma?…
Rămâne de urmărit cu interes (major pentru România!) ce s-a pus la cale la Beijing, între un țar și un împărat… Ce se vântură acum în public este praf în ochi! Voi urmări atent comentariile din lumea anglo-saxonă…
Dar să tragem linie și să adunăm!…
„Personagiul” de spectrul căruia visam și eu (frumos!) să scap, nu-mi dă pace… îmi dă coșmaruri… Mă rog la toți sfinții și dumnezeii patroni electorali s-o binecuvânteze pe prea-cu(r)vioasa Șoșo-Bau-Bau… De fapt, în loc de „bau-bau”, mai bine ar merge un ardelenesc „bai-bai” (nu de la Good-bye, ci de la năcaz…). Cu ce s-o?… Cu funcțiile simultane de primar general al „Bulei”, de parlamentar la Bruxelles (poate chiar ceva șefă de comisie, deh, e absolventă de drept la Universitatea Româno-Americană, parcă…), de deputat și, simultan, de senator, de președinte la Cotroceni și multe, multe, multe alte funcții și „funcțiulițe”, pentru binele „poporului sovietic eliberator”… Amintiți-vă de Țiganiada lui Ioan Budai-Deleanu, dar și de premoniția tătucului Stalin…
Dintre vorbele de duh găsite pe rețelele sociale (pe care eu, unul, le detest!) nu am dat de nimic relevant despre manele, maneliști și mai ales, despre Șoso-Bau-Bau. Totuși rețin trei cazuri în care – indirect – veți ghici despre cine e vorba…
Alex Pascaru, vorbind de campania electorală de la noi o zice pe a’ dreaptă: Votul e ca testul de sarcină: dacă „te picuri” pe el, iese roșu…
În privința maneliștilor, circulă o vorbă deșteaptă: Cea mai mare problemă cu Bitcoin este că nu poate fi aruncat la lăutari…
Despre costumația lui Șoșo-Bau-Bau, un lucrător HORECA spunea: Ce mult îmi plac persoanele care parcă au așa.. .o lumină interioară… Îmi amintesc de frigider…
Corolar: cel mai bun banc cu Șoșo-Bau-Bau este ea însăși!…
Citește și:
- UTOPIA DISTOPICĂ vs. DISTOPIA UTOPICĂ (III)
- UTOPIA DISTOPICĂ vs DISTOPIA UTOPICĂ (II)
- UTOPIA DISTOPICĂ vs DISTOPIA UTOPICĂ (I)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
