ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XXIX)
ISTORII PARALELE SAU CUM NU SE SCRIE O RECENZIE!… Pe marginea cărții lui Ioan TULEU „Privind înapoi cu ironie” (Amintiri din epoca de aur), Ed. Mirador, Arad, 2024
– EPILOG –
… sau „ÎNCHIZĂTURĂ”… (să se „vâjească” cu „UVERTURĂ, primul episod)…
În cele cinci episoade de până acum am tot glosat stereoscopic pe marginea cărții prietenului Ioan Tuleu (Ionică) – „(…) Amintiri din epoca de aur”. Stereoscopic, zic eu, deoarece am încercat să punctez (pick up) unele aspecte din relatarea sa memorialistică (și nu prea) ce configurează The Big Picture a epocii crepusculare a comunismului în Arad. Ce a văzut și trăit el „atunci” am văzut și trăit și eu (în mare parte). Și pentru că vorbim de doi ochi diferiți, dar aceeași realitate, iată…efectul „stereo”… Am dat – la început de paragraf – doar subtitlul cărții – cu intenția de a îngroșa tușa „caricaturii de istorie” pe care am trăit-o noi. Pentru noi, poate că nu a fost deloc o „caricatură”; pentru cei de azi, mai ales cei mai tinerei, numai o caricatură poate sugera persuasiv… ce a fost… Apoi, am relativizat nota de memorialistică și pentru că autorul cărții nu ne oferă un „jurnal de campanie”, pur și simplu, ci, ceva ce aș numi „ochiul care vede, se vede pe sine văzând ”. Acest efect de straneitate mi-a permis și mie tupeul de a nu recenza – pur și simplu – ci, de a „glosa”… În orice caz, această carte – inedită, pe malurile Mureșului, susțin eu – va avea certamente succes de public: în primul rând pentru cei trecuți de tinerețe și care n-au binevoit încă să „dea în primire”, dar și pentru cei tineri care sunt, generic, curioși… Și nu numai, neapărat… arădeni…
A venit deci momentul să „tragem linie și să adunăm”… Problema este unde și când să „tragem linie”, respectiv, ce și cât să „adunăm”…
1. „Fost-ai lele cât ai fost!…”
Am spus-o – de mai multe ori – în acest „mini-serial”: cartea lui Ionică Tuleu a avut darul de a fi un „duș rece” pentru mine, începutul unei treziri. După patru ani de viață (fabuloasă pentru un pensionar) pe teritoriul Majestății Sale Britanice, revenirea bruscă în Românica ( cam cu o lună în urmă) a fost un șoc pentru mine: aveam în față o lume complet necunoscută, chiar de neînțeles, care, culmea, o viață de om fusese și lumea mea! Nu vă pot descrie senzația, tot de lugubră straneitate (ca-n fizica modernă…). Lectura – hulpavă – a paginilor din „Privind înapoi cu ironie” mi-a reînnodat legătura cu țara. Dar nu Românica anului 2024, ci o altă Românie, cea dintr-o „zonă crepusculară” – delirul comatos al unei alte orânduiri… De aici, urmează revenirea, pas cu pas, spre prezentul „acut”, pe un drum pe care-l simt spinos. Nu bag mâna în foc, dar cred că și Ionică a avut trăiri similare după voiajul său (post-decembrist, evident!), în America, la Uncle Sam…
2. „Gaudeamus igitur / Juvenes dum sumus…”
Pentru mine, făcând o non-recenzie subiectivă, cartea prietenului Ionică Tuleu îmi amintește de un roman (cumplit, și pentru că apărea în „acea” epocă de aur!): e vorba de „Ademenirea”, scrisă de timișoreanul (sic!) Romulus Zaharia. „Acolo”, eroul principal era studențimea clujeană, începând cu anii ’45 – ’46. „Aici”, în ironica privire înapoi, eroul principal este o altfel de „studențime”: clasa muncitoare arădeană (și țărănimea cooperatistă…) + un tineret (de orice gen), doritori de o anume cultură (sau culturalizare); „forul academic” era Casa Prieteniei / Universitatea Populară / Universitatea Cultural-Științifică Arad, care a suplinit cu brio absența unei Universități reale; unde să mai pun că, mult timp și anticipat față de prezent, bucurându-se de o oarecare „independență” (măcar financiară…). Dar romanul e roman (deși, în cazul citat, este o ficțiune realistă asupra unei lumi „suprarealiste” – in statu nascendi…). Cartea lui Ionică (nu e roman, dar se poate citi ca atare!) descrie – reflexiv! – aceeași lume, dar in statu ante mortem…
3. „Ironia este igiena minții” (Elisabeth Bibescu)
D-l Ioan Tuleu este de formație istoric apoi, jurnalist și om de cultură. Sinteza acestor abilități (și înnăscute și dobândite) i-a permis realizarea cu claritate și simplitate a unei fresce foarte credibile a societății arădene între sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și… „alt” sfârșit… Evident, s-a scris și la noi și aiurea mult despre „epoca de aur”: elogios (până la vomă!), nostalgic (până la scârbă!), pasional critic (până la necritic!); e clar, o istorie „obiectivă” nu este posibilă! Ei bine, „Privind înapoi cu ironie” nu mi se pare a se încadra în vreunul dintre aceste șabloane, mai degrabă „aerul” pe care-l degajă mi se pare (mie, îmi asum!) asemănător cu ceea ce am întâlnit în geniala revistă a lui Micea Dinescu – „Plai cu boi” (replică „mioritică” la revista pentru „adulți” (?) – „Playboy”…). Nu Academia Cațavencu, nu Cațavencii etc., deoarece ultimele menționate erau și sunt declarat critice, extrem de corozive, până la umor. Dar „playboy”-ul, marca Dinescu, este o altă frescă a „Bâlciului deșertăciunilor” („Vanity Fair” – W. M. Thackeray; britanic – sic!) căci evoluează invers – de la umor la critica corozivă… Ionică Tuleu nu stârnește râsul ci, eventual un zâmbet amar: „fauna” înfățișată de el a fost atât de reală încât este ea însăși o „caricatură” perfectă a „acelei” lumi; mai bine zis, o „caricatură axiomatică ”- o „faună” ce se confundă caricatural cu ea însăși… Putem noi râde, da’ nu-i râsu’ nost’!…
4. „Parisul merită o liturghie…” (Henri IV, rege al Franței – hughenot)
Societatea umană a fost – de la începuturile ei – o „adunătură” tranzacțională: după principiul „îți dau, ce-mi dai?…”. Asta poate fi numit „neaoș”, compromis! Și politica a fost definită de unii drept „arta compromisului”. Henri de Navarre, hughenot (deci protestant prin naștere) a lăsat dracu’ pe Martin Luther & Jean Calvin și a acceptat prezența la o liturghie în Notre Dame de Paris… Tronul Franței merita acest compromis. La chestia asta mă gândesc atunci când Ionică Tuleu trece în revistă „hărșâielile” sale cu agenții propagandei de partid ai vremii. După „experiența” dobândită prin vizitele tovărășești în China și, mai ales în Coreea de Nord (RPDC), Motanul Arpagic s-a pus serios „pe treabă” la „strângerea șurubului ideologic” în Românica… prea se „liberalizaseră” românașii…Cățeii săi, cu înaltă calificare de lingăi, s-au întrecut pe ei înșiși, mai ales „ăi’ mai mici din provincie”. Și Aradul „acelor” vremuri era îmbâcsit de propagandă. Cea audio, le intra tuturor pe o ureche spre a le ieși pe alta: de data asta chiar că „popa predica pentru o babă surdă”… Cea vizuală se manifesta prin „cai verzi pe pereți”, pe toți pereții – dacă se putea – și cât mai „colorat” cu putință. Ionică Tuleu ne-a reamintit tragi-comica situație de compromis: îl punem naibii pe „tovarășu” („într-o ureche”, apoi, în ambele… să se vază! ulterior și pe „ovarășa” făcută cu meclă de fecioară neprihănită… da’ savantă…) peste tot, unde vrei și nu vrei… mai rămânea și pe pereții budelor publice, numai că – „acolo” – era plin de alte măscări… Important era ca șefii locali (politrucii de profesie) să fie mulțumiți; așa lăsau oamenii de bună credință în pace, să-și facă treaba, recte, ceva cultură și „școlarizare continuă” pentru publicul larg. Ăsta a fost compromisul… Și în Arad (în școli, întreprinderi și instituții de tot felul ș.a.m.d.) te credeai ca la mânăstirile din Bucovina, picturi peste tot, și pe dinafară și pe dinăuntru, cât mai țipătoare și kitsch (mă refer la propaganda comunistă aflată deja sub îngrijire paliativă…).
5. „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?”
Universitatea Cultural-Științifică (ultimul „stadiu” în evoluția de la Casa Prieteniei, apoi, Universitatea Populară) și în Arad, trebuia să fie un for de propagandă. Și a fost. Cu „temperările de rigoare posibile” în cadrul unui formalism și convenționalism descris clar de D-l Tuleu în cartea sa. Evident, și cu „derapajele” comice la care – fie-mi iertată lipsa de modestie! – am participat și eu. Tragismul epocii și contextului era trecut în umbră pentru că devenind copleșitor, a dus la un fel de inhibiție de protecție, nimeni nu-l prea mai băga în seamă, din obișnuință; tot ceea ce ne mai trezea din „somnul rațiunii” consta în „șopârlițele” întâlnite cam la tot pasul. La asta eram buni, chiar foarte buni! Era o tehnică de supraviețuire iar Ionică Tuleu o menționează în a sa carte: s-a recurs la ea ori de câte ori s-a putut… Este nota de maxim interes a Privirii înapoi cu ironie… În anii trăiți (de mine) în „perfidul Albion”, care s-a dovedit o strașnică spălătură pe creier (ce vreți ? agasanta ploaie englezească – „the shower” – deci un binevenit, benefic și „igienic” Albion!), nu am încetat să privesc (la propriu, prin emisiunile tv. din țară, recepționate a la legere și la apox. 1.500-2.000 de mile distanță) la realitatea românească curentă. Propaganda politică – de „stil nou”, i.e., multi / pluri – partinică, dar în obișnuita notă românească de CIRC FĂRĂ BANI – m-a îngrețoșat la fel… Ar fi trebuit ca la revenirea în țară să nu mă mai mire nimic și totuși n-a fost așa… poate astfel îmi pot explica năuceala mea care nu mai trece. Da, iubita mea neperfidă Anglie s-a infiltrat în mine covârșitor…
6. Cele 5 „sola” ale protestantismului, recte ale… „protestării”…
Venind dintr-o țară unde protestantismul este dominant (Biserica Angliei) și obsedat de nevoia de a face mereu paralele cu Românica, apoi întâlnind textul ingenios realizat de prietenul Tuleu (din nou menționez subtitlul – Amintiri din epoca de aur), nu-mi mai rămâne – în finalul rândurilor de față – decât să recurg la o sinteză sui-generis: Pe fondul întregii tevaturi în jurul problematicii împărtășaniei și predestinației, s-a conturat pentalogul (poate…pentagrama! ) numit „Cele cinci <<sola >>”… Mie mi-a sărit în „oăchi” asemănarea stranie (!) dintre comunismul românesc (așa-zis „revolut”) și debandada spiritual-politică din Românica actuală. Nu „debandada” – ca atare – m-a năucit, la venirea în țară, ci tocmai ASEMĂNAREA perfidă… voi încerca s-o demonstrez. Pentru a nu mă tot repeta, fac următoarele două observații: prima, cele 5 „sola” reprezintă quintesența „epocii” descrise de Ioan Tuleu; a doua, fiecare „sola” își găsește un corespondent (NE)fericit în Românica de azi; deci când voi spune „prima”, mă voi referi la național-comunismul (socialismul) de „atunci”, iar când voi spune „a doua”, mă voi referi la național-primitiv-capitalismul din prezent. Deci:
- Sola gratia (mântuirea doar prin har). Prima, reprezenta vocația înnăscută (naturală?) a poporului român pentru comunism – mântuirea sa pe veci! Asta vroia „să scoată din noi” partidul unic… A doua, însemna aceeași vocație istorică, dar de a nega comunismul, de a trăi într-o democrație „nouă” (?), în pas cu „lumea civilizată”…
- Sola fide (mântuirea numai prin credință). Prima, ne cerea supunere necondiționată la „cauza sfântă” (a partidului!), credința ne era turnată cu găleata prin propaganda deșănțată… A doua, este o pervertire a celei dintâi: revenind la „credința strămoșească”, nu ne mai rămânea decât să fim un popor de tembeli habotnici, închinători și lingători de moaște… sub lozinca asta se aduna orice „adunătură” de partid, nu conta orientarea (stânga-dreapta), mai degrabă am ajuns cu toții să ne dăm cu 1stângu-n dreptu’ ”…
- Sola scriptura (Scriptura, ca singura autoritate decisivă, mai presus de tradiție). Prima, ne impunea „Programul partidului de făurire… tra-la-la”, alături de ideile revol’ționare scoase din „puțul gîndirii” tovarășului (uneori și al ovarășei…)… A doua, după ce ne trimite la „Programul partidului-biserică”, ne amețește cu elucubrațiile nesfârșite ale „politicienilor” noștri de vârf – scoase din puța gândirii lor (sic!)…
- Solus Christus (numai Hristos). Prima, ne impunea să avem un singur Dumnezeu – „tovarășu’ ”; în realitate nu era un „monoteism”, ci un dualism (Motanul Arpagic și Ovarășa Codoi)… A doua, debordează din plin în „politeism”: fiecare nou lider de partid sau imbecil căruia ”i se scoală” că-i om de „frunce” se crede un Mesia… ca să nu dau decât exemplele Șoșo-Bau-Bau (ei nu „i se scoală”, ci i se „umezește”… gândirea, până la „lichefiere”), Gică a lu’ Simion (și el un potențial client al psihiatriei), ÎPS Teodosie-Savonarola de Tomis (noul „sexolog” cu sutană al Românicăi)… „Fauna-ZOO” ar putea continua, întru slava „Domnului”…
- Soli Deo Gloria (glorie, numai lui Dumnezeu). Prima, nu mai are nevoie de nici o explicitare, noroc că cei doi „dumnezei” zac acum în Iad și nu în „Raiul” comunist în care se „sforțau” să ne azvârle… A doua, este mult mai tulbure: naiba mai știe cui trebuie să ne închinăm… sunt deja atâția „dumnezei” încât e o adevărată „inflație”, prin urmare, românul, deloc „sărac cu duhul”, a învățat o nouă „rugăciune”…Dumnezeii mă-si!…
Iată, boieri dumneavoastră, am ajuns și la un final. Dar un final care-i cere insistent D-lui Ionică Tuleu o nouă „strașnică” continuare… Căci are la ce, cu ce și de ce…
Citește și:
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XXVIII). Pe marginea cărții lui Ioan TULEU „Privind înapoi cu ironie” (5)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
