Începând cu vara anului 1944 în urma ofensivelor declanșate contra Germaniei naziste pe toate fronturile se întrevede sfârșitul războiului prin capitularea necondiționată impusă de aliații anglo-americani. Prima mare ofensivă se declanșează la 6 iunie 1944 prin debarcarea puterilor vestice pe coasta de nord-vest a Franței, deschizând astfel al doilea front, promis lui Stalin încă din 1942. O uriașă armată de debarcare s-a concentrat în sud- estul Angliei în cadrul operațiunii denumită „Overlord”.
În noaptea de 5/6 iunie, din porturile din sudul Angliei, forțele militare de invazie s-au pus în mișcare cu 5134 nave și ambarcațiuni, printre care 8 cuirasate, 22 crucișătoare și 93 distrugătoare. Atacul asupra „Fortăreței Europa” începuse. Pentru debarcare erau pregătite în Anglia 37 de divizii iar alte 40 așteptau în Statele Unite pentru a fi transportate pe teatrul de luptă. Din aer, această uriașă armadă era sprijinită de aproximativ 12.000 avioane de luptă, de transport, planoare de desant aerian. Debarcarea a avut un deplin succes pe patru dintre plajele alese ca puncte de debarcare. Lupta cea mai cumplită, rezistența germană cea mai înverşunată și cele mai numeroase pierderi pentru aliați s-au petrecut în timpul debarcării americanilor pe plaja Omaha.
Unele ambarcații, incapabile să-și croiască drum prin labirintul de obstacole, sub tirul ucigător de pe faleze, au trebuit să se retragă, rătăcind de-a lungul coastei, în căutarea unui loc de debarcare mai puţin apărat. Altele, încăpățânându-se să acosteze în sectoarele prevăzute, au fost bombardate atât de rău, încât oamenii au sărit peste bord în apa adâncă, unde au fost deîndată mitraliați fără milă. Alte șlepuri au sărit în aer de cum atinseră țărmul. Nava sublocotenentului Edward Gearing, cu treizeci de soldați din Divizia 29, se dezintegră într-o clipă la trei sute de metri de la ieșirea din Vierville. Gearing și oamenii lui fură proiectați în mare. Lovit, pe jumătate înecat, locotenentul de 19 ani a ieșit la suprafață la câțiva metri de locul unde se scufundase barca sa. Alți supraviețuitori începură să apară în jur. Nu mai aveau nici arme, nici căști, nici echipament. Timonierul dispăruse și, aproape de el, Gearing văzu pe unul din soldații săi zbătându-se sub greutatea unei stații radio prinse de spinare și urlând cât îl ținea gura. „Pentru numele lui Dumnezeu, mă înec”. Nimeni nu a putut să ajungă la timp la radiotelegrafist pentru a-i da ajutor. Dispăru sub ochii lor. Încercările prin care aveau să treacă Gearing și resturile gupei sale erau abia la început. Abia după trei ore au ajuns pe plajă. Acolo, Gearing a aflat că era singurul ofițer din toată compania care scăpase teafăr. Toți ceilalți muriseră sau fuseseră grav răniți.
Locul și data debarcării au constituit o mare surpriză pentru germani, care se așteptau la o debarcare la Calais, dar și pentru francezii civili din Franța ocupată. Unul dintre primii americani aterizați pe pământul francez a fost soldatul Robert M. Murphy, din Regimentul 505 al Diviziei 82 Aeropurtate, iar doamna Levrault a fost prima care a văzut un militar care venea să elibereze patria sa. Dar iată cum s-au petrecut lucrurile: „Bătrâna doamnă auzi deasupra capului un foșnet straniu venind de undeva de sus. Ridică ochii. Plutind, îndreptându-se spre grădina ei, văzu o parașută sub care se legăna ceva voluminos. Preț de o clipă, un nor acoperi luna și soldatul Robert Murphy rostogolindu-se de-a berbeleacul în grădină, căzu cu un zgomot surd la câțiva metri de ea. Doamna Levrault încremeni.
Parașutistul de 18 ani scoase la iuțeală din cismă un pumnal, tăie chingile parașutei, înhăță un sac mare și se ridică în picioare. De abia atunci dădu ochii de doamna Levrault. Stătură așa câteva clipe cu privirea pironită unul la celălalt. Parașutistul îi păru straniu și înfricoșător bătrânei franțuzoaice. Era înalt și slab iar vopseaua de camuflaj de pe față îi scotea în evidență pomeții și nasul. Părea copleșit de greutatea armelor și a echipamentului. Apoi, în timp ce bătrâna doamnă rămăsese țintuită locului de frică, incapabilă să mai facă vreo mișcare, strania arătare duse un deget la gură, solicitându-i tăcerea, și dispăru ca prin farmec. De-abia atunci, doamna Levrault sări ca friptă. Apucând poalele cămășii de noapte, se năpusti ca o nebună în casă. Văzuse unul dintre primii americani care pusese piciorul pe pământul Normandiei. Era ora 0 și 15 minute, marți 6 iunie. Ziua Z abia începuse.”
Unitățile aliate conduse de generalul comandant Dwight Eisenhower își îndeplinesc obiectivele, își consolidează și lărgesc capul de pod și debarcă noi forțe care copleșesc apărarea germană lipsită aproape complet de sprijin aerian. Până la începutul lui iulie, aliații au debarcat un milion de oameni. Pe 30 iulie americanii ajunseseră la Avranches, unde frontul german este spart definitiv după care a început o înaintare rapidă spre Paris, care este eliberat la 23 august și granițele Germaniei se văd în zare. După înfrângerea de la Avranches, Hitler și Kluge au declanșat o contraofensivă spre Mortain dar nu au înaintat decât 11 km și apoi i s-a refuzat lui Kluge să retragă 100 mii soldați aflați în pericol de a fi încercuiți. Acesta a fost înlocuit cu Model, care a reușit până la urmă să retragă în jur de 50 mii de oameni de pe frontul care s-a închis rapid în punga de la Falaise, dar numai după ce încă atâția germani au fost capturați și 10 mii uciși. În decursul lunii august, armata germană a pierdut în vestul Europei în jur de 200 mii oameni uciși, răniți, prizonieri.
„Sacrificiul la care au fost supuși soldații din Divizia Waffen SS „Hitler Jugend”, trimisă în vara anului 1944 să înfrunte forțele expediționare anglo-americane în Franța, a fost impresionant. Condițiile erau dificile pentru că lipseau carburanții pentru blindate, munițiile și hrana. Erau înzestrați totuși cu fanatismul dus până la sacrificiul suprem al celor mai tineri soldați din armata germană. Cei mai mulți aveau sub 20 de ani. Într-o situație limită, comandantul, brigadefuhrer Panzermeyer, a hotărât că subordonații trebuie să înfrunte enormele blindate aliate cu un simplu Panzerfaust. Puștii din „Hitler Jugend”, se agață de fiecare hățiș, de fiecare zid dărâmat. Enormele tancuri „Centurion” strivesc la grămadă copacii și oamenii. Shermanurile vin în sprijin. Izbucnesc strigăte de pretutindeni: „Nu ne-a mai rămas nici un tun antitanc”. Începe un joc cumplit de-a vați-ascunselea. Puștani de 18 ani, în ținută de camuflaj, deseori cu capul gol, se ridică brusc la câțiva metri de tanc, trag, apoi se aruncă în șanț sau cad loviți mortal. Emil Durre era un vârstnic. Avea deja 20 de ani! Reușește să tragă o rachetă, apoi vrea să-și desăvârșească opera și lipește cu mâna o mină de blindajul tancului. Mâna alunecă. Atunci o pune la loc și sare în aer odată cu blindajul.
