Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr (4)
O oaste de țărani obosiți și flămânzi
„Românii luați prizonieri după ofensiva sovietică de la Stalingrad mergeau în mantale verzi, cu căciuli înalte de oaie. Ei, pe cât se vedea, sufereau de frig mai puțin decât nemții. Uitându-te la ei nu percepeai a fi soldații unei armate înfrânte – vedeai mergând îngrămădiri de mii de țărani obosiți, flămânzi, gătiți cu căciuli ca de operă. De români se râdea din când în când, dar nu erau priviți cu mânie, ci cun un dispreț compătimitor. Italienii erau tratați cu și mai multă bunăvoință. Cu totul alt sentiment stârneau însă ungurii, finlandezii, mai cu seamă nemții”.
Am citat dintr-un scriitor sovietic de origine evreiască, Vasili Grosman, pentru a arăta care era atitudinea generală a omului sovietic față de românii învinși. Dar, dincolo de această priveliște, care presupune o judecată obiectivă, în care se întrevede și compasiunea și mila față de niște oameni care nu au dovedit cruzime și răzbunare, făcută niște oameni, la fel de săraci și obidiți, se regăsește realitatea dură a vieții oferite prizonierilor de război. Marșurile spre lagărele de tranzit și spre cele de staționare, traiul în așezăminte nepregătite, insalubre, în care bolile, lipsa hranei, a îngrijirii medicale, răutatea paznicilor și a comenduirii ofereau o imagine chiar mai jalnică.
Moartea în drumul spre lagăr
După o scurtă staționare în lagărele din apropierea Stalingradului, considerate lagăre de tranzit, prizonierii au fost transportați în interiorul Uniunii Sovietice spre lagărele de staționare. Acest drum a fost cel mai greu, pentru că se efectua pe ger, pe jos, sau în vagoane de marfă neîncălzite, nu existau puncte de aprovizionare cu alimente, staționările erau în condiții improprii iar de îngrijire medicală nu putea fi vorba. Din aceste cauze numărul deceselor era foarte mare, iar după sosirea la destinația finală mulți prizonieri au decedat din cauza slăbirii extreme. Dar existau și cauze ce nu depindeau de autoritățile militare sovietice: „Potrivit comunicatului tov. Smirnov, șeful direcției pentru problemele de război, trenul cu prizonieri de război, care a plecat la 28 decembrie 1942 din stația Vorobiovka spre unul din lagărele NKVD a fost bombardat la 29 decembrie de 5 avioane dușmane, în stația Masîcev (40 km est de Kalaci). Au fost distruse 3 vagoane, au fost uciși sau răniți cca 700 prizonieri de război. Au fost omorâți și 2 ostași sovietici și răniți câțiva angajați. Prizonierii de război rămași în viață au fost găzduiți în satul Masîcev, cei răniți au fost plasați în spitalul local.” (Notă: În fiecare vagon erau îmbarcate 55 persoane Rata mortalității nu depindea de numărul mare al vagoanelor sau nr. celor îmbarcați, ci de faptul că prizonierii parcurg până la 200 km pe jos și nu sunt hrăniți).
Autoritățile sovietice erau, prin urmare conștiente de situația dificilă, chiar catastrofală a prizonierilor, dar măsuri eficiente pentru îmbunătățirea situației nu au fost luate, lăsându-se rezolvarea la nivelul local, unde nu exista pic de bunăvoință și, cei drept, nici putință. Zecile de mii de prizonieri au fost încolonate și trimise spre est, în spațiul dintre Volga și Urali, cât mai departe de linia frontului. Era un spațiu imens, cu puține așezări umane, cu și mai puține drumuri și căi ferate, expus vânturilor turbate ce suflau dinspre Siberia. Trenurile aduceau spre front materiale și trupă iar spre est cărau echipamente industriale și răniți sovietici. Puține erau disponibile pentru transportul prizonierilor, care erau nevoiți pe o vreme de iarnă cumplită să mărșăluiască încolonați pe jos, suferind teribil și pierind în câmpia nesfârșită, fără ca să mai fie înregistrați. Mărturiile despre calvarul drumului spre lagăr sunt cutremurătoare și unele provin inclusiv de la autoritățile sovietice.
Procese verbale cu morți
Căpitanul de securitate Kadîșev, șef al administrației Lagărului 58 Sîciov, a semnat un proces verbal în care atestă efectuarea predării-primirii, la 9 decembrie 1942, a 3141 prizonieri de război români, ofițeri, subofițeri, și soldați sosiți de pe frontul de sud-vest, stația Filonovo, fără nici un fel de liste. În plus, au fost preluate 21 cadavre. La fel s-a întâmplat în 11 decembrie când au fost primiți 2859 prizonieri români fără liste. Au fost predate și 57 cadavre iar alte 63 cadavre au fost predate la stațiile Balașov, Rtișcevo, Ruzaevka, Penza. La sosire prizonierii au făcut plângeri că pe timpul deplasării nu au primit apă și hrană două zile.
Întru-un alt proces verbal, tot din 11 decembrie 1942, se spune că la momentul primirii prizonierilor s-a constatat că la locul stabilit pentru plecare s-au îmbarcat 2759 persoane, dintre care 120 au decedat pe drum, iar dintre cele sosite, 180 sunt foarte slăbite, 60 nemaiavând șanse de supraviețuire. Toți cei sosiți erau plini de păduchi și murdari. Potrivit declarațiilor soldaților din escortă, acești prizonieri pe timpul marșului de 7 zile, până la lagărul de tranzit, nu au fost hrăniți. În lagăr nu li s-a asigurat hrana, ei primind abia după îmbarcare câte 800 grame de pâine pentru două zile. A urmat o staționare a trenului pe linie moartă timp de trei zile.
Mărturii ale suferinței
Dar și mai impresionante și mai emoționante sunt mărturiile celor care au suferit personal calvarul suferinței, supraviețuitorii fiind profund marcați de episodul marșului chiar și la decenii de trai în țară. Prizonierii din primul lot care a capitulat la Golovski, au avut noroc că au mers spre Moscova, pentru început, unde au ajuns cu trenul în ziua de 31 decembrie.
„Acolo – după cum spune Ion Păsat – am fost băgați într-o sală mare, frumos luminată. Sala avea masa acoperită cu mușama, cu desene pătrate ca masa de șah, fiind curățenie ca în farmacie, cald și plăcut, să tot stai. Am completat mesele, așezându-ne câte 20 la o masă. A apărut o femeie îmbrăcată în militar. Era tânără și exceptional de frumoasă, urmată de alte fete îmbrăcate în șorțuri albe. Femeia militar avea părul blond, ascuns sub căciulă. Avea gradul de colonel și era medic, era înaltă, subțirică ca o balerină. Nu ne privea ca dușmani, ci cu ochii unui medic și căuta să ne încurajeze, spunându-ne că războiul se va termina în curând (…) Ni s-a dat câte o bucată de pâine de câte 600 gr. Și un polonic de supă de circa un litru. Supa era cu macaroane, foi de dafin și piper și avea în ea o bucățică de circa 20-30 gr. de carne”.
Abia după după încă 7 zile au ajuns prizonierii cu trenul la destinație, în ziua de 6 ianuarie.
„Eram cu toții bucuroși pentru că după 11 zile lipsiți de hrană, înafară de pesmeți și apă am ajuns la capătul călătoriei”.
Nu de aceeași favoare s-au bucurat prizonierii căzuți mai târziu, la capitularea de la Stalingrad. În noaptea următoare căderii în prizonierat, Iosif Vădan a fost dus în lagărul de la Krasnoarmeisk, acesta având barăci cu pereții crăpați și fără acoperiș.
„Mulți prizonieri, cam 70 la sută, au murit din cauza condițiilor de detenție. Era un lagăr de exterminare. Peste câteva zile, 100 de prizonieri, între care mă aflam și eu am fost duși pe un deal, la circa 15 km depărtare. Pe o porțiune de aproximativ 30 ha, înzepezită, se afla un câmp de mine. Fără a fi de specialitate, am fost puși să scoatem minele de sub zăpadă. Era un fel de condamnare la moarte, fără judecată. O mai mare cruzime nici că mi-am putut imagina! După câteva zile, dintre cei 100 de prizonieri nu am mai rămas decât 10, între care mă număram și eu. Restul a fost spulberat în aer. Cei care nu mureau, rămânând doar mutilați, erau împușcați. (n. n. Deminarea efectuată de către prizonieri era o activitate total interzisă de Convenția de la Geneva!)
Cei 10 prizonieri rămași în viață am fost transferați într-un alt lagăr, la Beketovka, la vreo 20 km. Pe drum m-a apucat o slăbiciune din cauza extenuării, dând semne că nu mai puteam merge pe jos. Atunci soldatul care ne escorta a scos pistolul să mă împuște. Am continuat marșul de frică. În lagărul de la Beketovka majoritatea prizonierilor erau nemți, bolnavi de dezinterie, tifos scorbut, malaria, diaree etc. Datorită condițiilor și tratamentului inuman la care eram supuși, mureau zilnic câte 25 prizonieri. Cadavrele erau dezbrăcate la pielea goală și depozitate într-un șopron din curtea lagărului. Când se strângeau circa 30 cadavre erau duse cu un autocamion la periferia localității și aruncate într-o groapă comună. În lagăr, prizonierii stăteam în niște camere dărăpănate, cu pământ pe jos, fără nici o învelitoare. Necesitățile fiziologice ni le făceam într-un colț al camerei, în niște butoaie. Hrana era aproape inexistentă. Ne băteam pe capetele de pește și alte resturi rămase de la masa paznicilor”.
Ion Tutoveanu (sublocotenent pe front, devenit general după război) a fost luat prozonier de către sovietici în încercuirea „Grupului Lascăr” în 23 noiembrie 1942 pe când era încadrat în divizia 6 infanterie. Mărturiile lui din primele zile ale captivității se aseamănă în mare parte cu ale celorlalți prizonieri, cele mai grele zile fiind cele petrecute în lagărul 58 de tranziție (de triere) de la Potama, unde au fost deparazitați, înregistrați și numărați. Acolo au stat circa 2 săptămâni.
„Foarte greu am dus-o aici, începusem să slăbim foarte serios. Până la prima stație de cale ferată am mers 5 zile pe jos, în coloană de 2000 de soldați, ofițeri, soldați, subofițeri, fără mâncare și fără apă, doar ce beam din palmă din zăpada topită”.
Își mai amintește deasemenea că nu toți aveau haine de iarnă. Nu recunoaște că ofițerii și-ar fi rupt tresele. Își amintește că la un moment dat într-un sat a intrat într-o izbă unde femeile de acolo le-au dat (erau trei) la fiecare câte un cartof fiert. La Mihailovka au fost urcați în tren care abia după două zile și trei nopți s-a oprit și li s-a dat mâncare caldă la o cantină. În vagon erau circa 50 oameni. Până la urmă au ajuns la Oranki.
La Cotul Donului a fost luat prizonier în 24 noiembrie 1942 și Constantin Ciopraga, pe atunci sublocotenent în Divizia 7 infanterie, care explică cum s-a produs căderea în prizonierat în momentul în care majoritatea soldaților văzând că sunt încercuiți, a aruncat armele.
„Eu am păstrat o grenadă. Când am văzut că e inutil am aruncat-o. Drumul acela era calvarul, era infernul, drumul acela a durat vreo lună, o săptămână până am ajuns la primul așa zis lagăr. Am mers prin zăpezi până la genunchi. Nu era drum, de fapt noi deschideam drumul. Grupurile mici au format un convoi de 700-1000 de oameni, cu câțiva paznici înainte, cu câțiva înapoi și câțiva pe de lături. Cine rămânea în urmă 5 metri era împușcat. Am ajuns cu mari eforturi, cu pierderi importante, la un așa zis lagăr, la Tambov, în Rusia centrală. Erau acolo niște hrube în pământ, care nu aveau nici măcar ușă. Afară era un ger de minus 20 minus 25 grade. Erau un fel de bordeie subpământene, acoperite cu pământ și în interior erau așa zise paturi supraetajate. Erau crengi de arbori în chip de pat. Nu se putea dormi. Acolo am avut impresia că nu mai există nici o speranță, oamenii ajungeau la o resemnare soră cu moartea. Mureau în acel așa zis lagăr cel puțin 20-30 oameni pe zi. Erau mii de oameni acolo, de toate naționalitățile. Pe zi ne dădeau unul sau doi cartofi fierți. Am văzut scene în care un soldat îi dă peste gamelă ofițerului care avea doi cartofi. Nu era lumină, nu era nimic absolut. Era o sălbăticie. Unul din soldați a găsit un cal mort, temperatura era de -3o grade, așa că era conservat perfect. În jumate de oră nu mai era nimic, decât oasele. Când am ajuns la Tambov eram epuizați. A intervenit însă asediul păduchilor de la soldații care stătuseră neschimbați câte o lună de zile. Âștia au adus tifosul exantematic”.
Pâine și disperare
Radu Mărculescu, locotenent rezervist, artilerist, luat prizonier la Cotul Donului, descrie astfel calvarul prin care a trecut el și camarazii lui până să ajungă la lagăr:
„Unii mergeau ca automatele, cătând în jos, prăbușiți în lumea lor interioară. Cu băieții mai încercam să-i smulg din acest abis interior. Unora le căram pumni în spinare și nu ne opream până nu se dezmeticeau; unii ne și înjurau, un semn îmbucurător la revenirea la normal. Pe cei la care vedeam pete albe pe față – semn neîndoielnic de îngheț – îi luam la palme până le înroșeam obrjii. Alții, toropiți de somn și oboseală, se așezau pe vre-un nămete din marginea șoselei să-și tragă sufletul câteva clipe. Cuprinși de dulcea senzație a morții prin îngheț, nu înțelegeau de ce trebuie să se ridice și protestau când îi smulgeam cu forța de pe tărâmul minunat al morții și-i îmbrânceam pe pe șleaurile cumplite ale existenței.”
El mai povestește că la capătul coloanei exista un ceasovoi (paznic) care-i împușca în cap pe cei rămași în urmă, căzuți în zăpadă, după care câinele le lingea sîngele de pe frunte și obraji.
Altădată în urma unei confuzii – na leva (la stânga) cu hleba (pâine) – mulțimea prizonierilor a început să fugă spre închipuitele mașini cu pâine. Dar, după infructuoasele somații ale gărzilor care voiau să stăpânească mulțimea, acestea au tras în plin omorând sute de oameni. La un moment dat a sosit și mașina cu pâine:
„În sfârșit, mult așteptatul eveniment se produse: un camion cu pâine, un camion real, nu unul imaginar produs de eroare acustică, se oprise în fața coloanei. Ce s-a întâmplat atunci, la impactul dintre mașina cu pâine și coloana înfometată, este de nedescris. Avalanșa de disperați a acoperit, dintr-o dată, în întregime, mașina. Au sfâșiat prelatele, a înșfăcat fiecare cât putea apuca și au rupt-o la fugă cu prada, urmăriți de alții care voiau să le-o smulgă. Din nenorocire, avalanșa aceasta umană a răsturnat și vreo doi ceasovoi. Aceștia călcați în picioare, răcniră înspăimântați, așa încât ortacii lor, care nu așteptau mai mult, își descărcară iar armele în plin. Ordinea nu se restabili decât atunci când zăpada se înroși din nou de sânge. Mașina se golise și din ea nu apucaseră să ia ceva decât câteva sute de oameni”.
El menționează și furturile, despuierea cadavrelor de către deținuții români de la Sărata, trmiși pe front pentru reabilitare. În aceste cazuri au intervenit ofițerii români prizonieri pentru organizarea coloanei.
Satul, uite satul!
O întâmplare de un dramatism cu totul aparte a fost povestită de Constantin Puiu Atanasiu, căzut prizonier tot la Cotul Donului. Coloana de prizonieri din care făcea parte a fost dusă în pragul prăbușirii totale fizice și morale din cauza lipsei de mâncare:
„Când deodată în seara celei de a șasea zile de marș forțat și de nemâncare, făcând un popas pe o creastă de deal, simțirăm în nări un fum de cămin ce venea către noi din valea ce se deschidea în dreapta noastră, fum în care simțurile noastre olfactive, ațâțate până la paroxism de foame, deslușeau și niște mirosuri de mâncare. Reale sau imaginare aceste mirosuri dezlănțuiră o stare de isterie colectivă. „Satul, uite satul”! începu să strige mulțimea dezlănțuită. Și, într-adevăr, pe fundul văii se văzură licărind câteva luminițe. Atunci se declanșă criza de nebunie în masă. Spre groaza ceasovoilor (santinele), niște puștani de uzbeci care alcătuiau un rând foarte subțire de trăgători, puhoiul de prizonieri ca prin miracol, la gândul că acolo jos vor da de mâncare, se precipită cu urlete, cu chiote spre acel fund de vale, ca o avalanșă ce făcea una cu pământul tot ce îi sta în cale. Nenorociții de uzbeci nu apucară să tragă nici măcar focurile de avertisment, că se treziră dați peste cap de tăvălugul demenței și foamei. Luat de val coborâi și eu râpele costișei, sub care dormita pașnic, la lumina câtorva opaițe, un cătun sărăcăcios, ai cărui localnici, bătrâni, femei și copii își încheiau mizera lor cină. Cu groază vor fi văzut, ca într-un film de teroare, cum năvălesc peste ei și pe uși și pe ferești, în odăi, în cămări, în cotețe și în podurile casei, miile de polipi ale acestui monstru colectiv, foamea și cum înșfacă, cum sfâșie și devorează tot, tot, ce găsește în cale. Nenorociții, șocați de nebunia spectacolului ce li se înfățișa, au abandonat totul și, așa cum se găseau, unii în cămașă, au fugit în stepă în puterea nopții. În urma lor invadatorii au ras tot ce era de mâncat. Găini, rațe, gâște erau înfulecate cu fulgi cu tot. Un porc, săracul, a fost mâncat de viu, tăiat cu satârul bucată cu bucată”.
Ce a urmat dimineața a fost un alt spectacol al reprimării celor care s-au dedat la orgia de cu seară, gărzile după ce au primit întăriri au început să tragă cu bestialitate oriunde întâlneau prizonieri, în case, în odăi, în paturi, în șure ori pătule, prin uși, prin ferestre. Cei care au scăpat au fost duși încolonați mai departe.
Departe spre est
Merită povestite și încercările prin care a trecut sergentul major Kovacs Karoly, (pe front fruntaș) din Regimentul 21 intanterie (Divizia 4 Infanterie) deoarece sunt cu totul inedite, demonstrând cât de complicată este natura umană dar și cât de mare era dezordinea existentă în societatea sovietică. El, împreună cu 5 camarazi, a luat-o spe est în căutarea prizonieratului, în loc să caute scăparea spre vest. Dar iată cum s-au petrecut lucrurile:
„În ziua de 20 noiembrie inamicul a atacat în sectorul diviziei noastre fiind obligați să ne retragem. Era o iarnă timpurie, cu un ger aspru. Din această cauză neavând încălțăminte călduroasă am degerat la picioare și am fost ajuns din urmă de trupele sovietice motorizate. Eram în regiunea Dombas, în apropierea localității Kiselevka împreună cu alți camarazi răzlețiți pe câmp, am fost luați prizonieri și duși într-un sat pe jumătate distrus. A doua zi s-au format coloane de marș de circa 120-150 de de prizonieri. După o triere la Samara, 10 ostași răniți sau cu degerături am fost lăsați la o casă părăsită, în grija unui rus în vârstă și a soției sale. După două săptămâni, din cauza lipsei asistenței medicale și a hranei insuficiente (100 gr de pâine și apă fiartă zilnic) cinci din cei zece au murit”.
Așa au fost primele săptămâni de prizonierat pentru Kovacs, după care, primind o pereche de cisme de pâslă, bune de umblat, plus un document în care se scria că el Kovacs, împreună cu Boariu merg în lagărul de la Astrahan, a plecat împreună cu soldatul Boariu spre lagărul Astrahan unde știau ei că a plecat și restul coloanelor. În cursul călătoriei spre Astrahan au avut parte de o serie de întâmplări mai bune dar și mai rele dar, din care a reieșit sufletul bun al omului rus.
„Timp de două luni am străbătut pe jos circa 600 de kilometri cu multe peripeții, unele chiar hazlii. Într-o seară am ajuns la cantonamentul unei brigăzi de pescuit. Am intrat într-un adăpost cu stuf (Iurtă) unde dormea toată brigada. Când am încercat să ne culcăm, am făcut imprudența să vorbim și am fost recunoscuți că nu suntem de-ai lor. Au dat alarma, ne-au legat cu niște frânghii, ne-au„măsurat” cu niște ciomege și am fost duși la bridgadier. Acesta, invalid, fost ofițer în armata sovietică, ne-a cercetat cu atenție documentul, ne-a dezlegat și ne-a dat să mâncăm fiindcă eram hămesiți de foame. Am stat acolo circa o săptămână. Le-am reparat instalația electrică de la un autocamion „ZISS”, i-am ajutat la prins pește și ne acomodasem oarecum. Văzându-ne harnici, brigadierul ne-a propus să rămânem acolo până la primăvară, căci pe document nu scria termenul la care să ne prezentăm la lagăr. După vreo două zile au venit doi milițieni, care ne-au pus în vedere să plecăm, însă la insistențele brigadierului am obținut păsuire pentru trei zile”.
Între timp Kovacs a ajutat la transbordarea peste Volga a unui tractor. După ce au mai pacurs 25 km au primit găzduire la o familie, apoi în altă seară au fost alungați când au vrut să intre într-un sat, dar până la urmă s-au oprit la o casă unde gazda i-a dus la un dispensar comunal, unde au stat două săptămâni. Au mai fost prinși de o patrulă, dar din nou au scăpat cu documentul. În sfârșit, după alți 250 km au ajuns la destinație, la Astrahan. Este desigur curios cum doi inamici, chiar prizonieri fiind, au putut să străbată asemenea distanțe fără să pățească nimc grav.
În următorul material vom prezenta noi întâmplări care vin să întregească tabloul general al marșului infernal prin teritoriul sovietic spre lagărele de prizonieri. Vom vedea cât de complexă și complicată este viața oamenilor cărora nu le mai rămăsese decât speranța că lucrurile se vor îndrepta în cele din urmă. Și speranța era doar lagărul!
Citește și:
- seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
