Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români (5)

 Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr (5)

Înghețați și înfometați

Colonel (r) Teodor Hăineală, pe front sergent în Compania 4 a regimentului 27 Dorobanți (Divizia 6 infanterie), a fost una dintre victimele de la Cotul Donului declarată dispărută, care a avut șansa supraviețuirii, după mari suferințe:

„Am căzut prizonier pe 23 noiembrie 1942 și prima masă am primit-o pe data de 6 decembrie 1942. Până la 6 decembrie am mâncat ce găseam pe drum și când mai tăbăram pe câte un majur de companie, căci el era cu ranița plină de pâine, mezeluri și câte altele. 

Cum mergeam într-o seară ne-a prins un bombardament. Ne-au băgat într-o pădure de arini, cu zăpadă de 30-40 cm. În pădure pe jos era apă; prizonierii s-au cățărat pe arini, au rupt crăci uscate, au făcut foc. Auzeam gălăgie mare, dar nu înțelegeam ce este; santinelele au început să tragă în noi, până când s-a descoperit că trebuie să stingem focul, că ne observă aviația. Am rupt crengi de arini și le-am pus în curmeziș să ieșim de la nivelul apei, am așternut pături, foi de cort căci atunci le mai aveam și ne-am culcat. Am dormit aproape morți, căci nedormiți de câteva zile nu mai puteam de oboseală. Dimineața când ne-am sculat apa pătrunsese până la piele, hainele erau înghețate pe așternut. Care a putut să se ridice ne-a desprins pe câte unul, apoi unul pe celălalt, cu briceagul din gheață. Multe foi de cort și pături au răma acolo căci nu le-am putut desprinde de gheață. Un soldat român (prizonier) a văzut o cutie de consevă, consumată, aruncată în șanț, s-a abătut din coloană, a luat cutia să mai scurgă cele două trei picături de ulei ce spera să mai fi răma în ea, dar un rus de pe marginea șanțului având o armă de aceea mare, Babel, a prins arma de țeavă și când a lovit cu patul, i-a strivit craniul și a rămas cu creierul pe patul armei. În sfârșit am ajuns în curtea unui colhoz, acolo am stat mai mult. Mâncare nimic; era o moară care nu mergea și cu țăndări și bucăți de sârmă scoteam boabe de secară, care le împărțeam în mod egal cu toți dintre noi. Mai erau două magazii mari și în podul unei magazii erau pene de găscă; ne-am urcat în pod căutând penele, mai mari de la aripi, care mai aveau în vârf o picătură, două de suc, apoi umpleam sacul de merinde cu pene să avem și ziua ce suge.

În sfârșit a ajuns în lagăr după două săptămâni de mers cu trenul câte 120-160 în vagon. „Eram atât de slăbit de cântăream 28 kg. Și păduchi atâția aveam de puteam contamina un raion întreg. Cum stăteam pe pat, păduchii se urcau pe picioare, pe genunchi, îi omoram până te făceai tot sânge. Din satul meu erau 17 soldați din care 8 au murit acolo”. 

Nicolaie Mastacan reface și el, cu acuratețe, drumul prizonierilor spre lagăr, descrierea sa fiind cutremurătoare, ilustrând episodul cel mai crud din lungul calvar al stării de prizonierat.

„Multe gări fuseseră bombardate de aviația germană și a trebuit să mergem sute de km pe jos, prin zăpadă și geruri năpraznice până la o nouă gară. În drum spre o gară adesea foarte îndepărtată, am poposit noaptea prin sate dormind pe jos, nemâncați și degerați de frig iar a doua zi porneam mai departe. În trenuri cu vagoane pentru vite, fiecare amenajat cu etaj spre a încăpea cât mai mulți oameni, viața nu era deloc roză. Fiecare primea drept hrană o fărâmă de pește sărat și o bucată de suhari (pâine neagră uscată) iar ca pavăză contra frigului – hainele pe care le avusesem pe noi

Nu-i de mirare că după câteva zile, oamenii au început să cadă secerați de foame, de frig și tifos. A rezistat cine a putut; selecție naturală. Când trenul oprea în câte o gară, santinela deschidea ușa și striga: „caput est ?” (după câteva zile , mort est?) căci învățase și el românește. Era obligatoriu ca morții să fie îngropați la prima oprire a trenului. Camarazii celui mort îl transportau până în spatele gării mai mult târându-l, căci și ei erau leșinați de foame și rebegiți de frig și abia mai stăteau pe picioare. Apoi sub presiunea șuieratului de locomotivă anunțând plecarea mai departe, se străduiau să râcâie lutul înghețat. O groapă cât mai adâncă. Dar lopețile loveau ca în cremene și de multe ori nu reușeau să-l acopere complet cu pământ, rămânându-i bocancii afară. Nici nu apuca bine trenul să pornească din gară și în jurul gropilor proaspăt săpate începeau să roiască haite de câini, flămânzi ca și noi. … Cei care se prăbușeau în zăpadă acolo mureau. Într-o noapte mi-aduc aminte că am dormit în biserica unui sat direct pe pardoseala de ciment și a doua zi dimineața mulți nu s-au mai putut ridica de jos. Din câte ni s-a spus urma să fie duși cu mașina la spital.

Foamea și frigul degradează repede organismul și ce e mai rău din om, instincte animalice. Într-o zi coloana noastră trecea greoaie prin mijlocul unui sat. Deodată un grup de oameni s-a năpustit vociferând în mijlocul drumului. Hărmălaie, lovituri. Ce se întâmplase? De necrezut, dar pentru cine a trecut prin ce-am trecut noi atunci nu pare atât de neverosimil: o balegă de vacă în mijlocul drumului lăsa vederii câteva boabe de porumb”.

Egalitate în supraviețuire

O altă întâmplare din acest lung drum al suferinței care demonstrează că în acele condiții toți erau egali, nu mai existau grade militare:

„Altă dată, făceam un popas într-un colhoz mare. Situația dvenise alarmantă, căci prea mulți rămâneau pe marginea drumului. Intraseră probabil și ei la idei, căci s-au hotărât să ne mai întremeze oleacă. Au tăiat o vită și ne-au servit o ciorbă fierbinte. Cantina avea o sală mare de mese și la fiecare masă încăpeau câte 10 persoane. Un căpitan din Deva s-a repezit la castronul unui colonel din fața sa pentru că i s-a părut că ciolanul din farfuria sa era mai mare. Uimit colonelul i-a spus:

-Ce faci domnule, respectă măcare gradul ?!

-Ce grad domnule, i-a replicat căpitanul printre înghițituri lacome, aici nu există grade; aici luptăm fiecare cum putem să nu murim…

Într-o zi în fața coloanei noastre a apărut o femeie care ținea o tavă cu niște pâinici, vrând să se apropie de noi. Santinelele s-au repezit la ea să o îndepărteze. Dârză, femeia s-a opus. A făcut cea făcut și dintr-o mișcare ageră a azvârlit conținutul tăvii în mijlocul coloanei noastre. În îmbulzeala creată a apucat cine a putut, dar câte mulțumiri i s-au adresat.”   

Marșul spre lagărul de detenție a fost tot ce putea fi mai rău din lunga sa odisee a vieții de prizonier pentru Petru Trif, (Divizia 18 Infanterie) căzut prizonier lângă Tinguța (sud Stalingrad), în noiembrie 1942. Din relatările sale în interviul ce i s-a luat reținem câteva episoade mai relevante. În primul rând foamea care degradează ființa umană și o trece dincolo de orice rațiune și bun simț. Astfel, el și încă un camarad și-au făcut rost într-un sat de calmuci de ceva mâncare în schimbul căreia le-au oferit oamenilor bocanci și lenjerie. Dar pe când să mănânce s-a întâmplat catastrofa.

„Și gata, pune-te deoparte, să mâncăm repede… Ce?! Veniră pe noi vreo zece și n-am putut să mâncăm, să băgăm de trei-patru ori în gură, că venire pe noi și praf făcură! Foamea a fost nenorocită1 Am rămas plângând și eu și ăla și așa mai departe. Și mână și mână și mână. Foamea îi făcea pe oameni să nu mai țină seama de nimic, de nici o igienă. Și erau pe marginea râului (Volga n.n.) numai aruncături de piei, oase, tot ce nu se mănâncă dintr-o vită înghețată. Înghețată și alterată de câtva timp. Și bieții oamenii noștri au început să mănânce alea, așa cum mănânci prăjiturele, așa le-or mâncat, peste trei patru ore au și fost bolnavi, gata. Or început să-i bage într-un grajd separat… Au început să moară după trei patru zile dintre ăia care or mâncat prostiile alea”. 

Suferința însetaților

Evident că câmpiile întinse ale Siberiei frigul nu putea să lipsească din nenorocirea care i-a cuprins din toate părțile pe prizonieri. Degradarea umană exista în asemenea condiții și în rândul captivilor existând situații cazuri de o cruzime nemaipomenită, când cei vii dezbrăcau pe muribunzi ca să le ia hainele! Dar suferința provocată de sete putea fi evitată, dacă exista o cât de câtă disponibilitate din partea gărzilor sovietice, dacă exista cât de câtă omenie în sufletele lor. Tortura provocată de sete putea fi mai dvoratoare decât frigul. Pe drumul spre lagăr închiși, ferecați în vagoane, oamenii sufereau teribil de sete, mai ales că mâncau pești ținuți în saramură. Zile întregi nu erau serviți cu apă:

„De cum se oprea trenu tăt vagonul într-o gură mare. „Tavarișci, dai voda (apă), până pleca trenul. Și după vreo patru cinci zile de zbierat așa puternic au vrut să ne dea apă. S-a oprit trenu-ntr-o gară, s-a urcat unu în vagon și ne-a pus o găleată sus pe vagon. Acolo în vagon, se arunca unul cu gura în găleată și douăzeci peste el. Așa sete o fost băgată în ei că n-o putut să steie să bea fiecare cu ălea două tri căni de zinc. Gata s-o gătat apa. Și-a băgat altă găleată și așa trii găleți…și nu s-o ales nimeni cu nimic”. Și pentru a rezista cât de cât lingeau șuruburile din inteiorul vagonului pe care se depunea condens. Dar, mai mult or ajuns să-și bea urina unul altuia. „Și-au ajuns șă-și bea arina unul altuia, da nici urină nu mai aveau oamenii. Vă-nchipuiți. Am văzut eu din ăia care beau urina unu la altul”.

Și tot așa a durat timp de trei săptămâni până când trenul a ajuns în lagărul de destinație, dincolo de Urali. Este mărturia unui supraviețuitor al trenurilor groazei

Dispărut într-un puț de mină

Situațiile prin care au trecut oamenii prin acel teritoriu nesfârșit erau și ele de o diversitate extraordinară. Relatăm în continuare dispariția unui soldat raportat de Armata Română în timpul retragerii de la Stalingrad care arată că nu toți dispăruții au ajuns în prizonierat.  S-a întâmplat, între Crăciun și Anul Nou 1942, undeva pe întinsul stepei ruse, în apropiere de Stalingrad. Plutonierul tr. Constantin Dobrescu se afla la comanda unei coloane de transport auto care se înapoia de la Morozovskaia –Tacinskaia, unde transportase muniție. Pe drum este ajuns din urmă de o mașină Polschi Fiat. Coloana este oprită și șeful ei este invitat în turism cu scopul de a ajunge mai repede la Rostov. Acesta primește invitația. Lasă conducerea secției în coloană unui sergent, spre a continua drumul, iar el intră în mașină și pleacă, cu viteză mai mare decât cea a coloanei. 

Nu parcurg decât 3-4 kilometri când șoferul, fără să-și dea seama că părăsește urma drumului, se abate puțin către stânga și, brusc, mașina se oprește, zguduindu-se puternic, răsturnându-se pe stânga. Ocupanții nu-și dau seama ce s-a întâmplat și primul care coboară destul de greu este plutonierul tr. Dobrescu dar, minune, cum iese și dispare. După el iese un alt ocupant al mașinii, Tașcu, care rămâne stupefiat. Dobrescu e de nevăzut… Iese cu greu din mașină și șoferul, se uită și el în dreapta, în stânga, își fac amândoi semnul crucii, îl strigă amândoi. Sosește și coloana și toți ostașii vin la locul mașinii turism, Deodată, se aude un răcnet, e al lui Dobrescu. Răcnetul venea din adâncuri, nu din văzduh.

Abia acum s-au dumirit toți, că el a căzut într-un puț răsuflător de gaze de la minele de cărbuni din zona Donbas. Repede este legat cu câteva centiroane un ostaș și cu cabestanul unui Henschel este lăsat în puț, nu parcurge în coborâre decât vreo 10 metri și începe a răcni și ostașul care se asfixia. Cabestanul lucrează invers, îl scoate pe soldat la suprafață, gata, gata să nu mai ajungă ziua demobilizării. Dobrescu dispăruse pentru totdeauna! 

Mulți soldați au fost răniți grav și nu s-au mai putut retrage, soarta lor fiind absolut cumplită, unii chiar înainte de a-și da duhul au fost dezbrăcați de mantale și bocanici chiar de camarazi iar dacă scăpau de aceștia o făceau rușii care veneau din urmă. Aceștia au rămas în acte pur și simplu dispăruți pentru vecie cum s-a întâmplatc cu soldatul Ioan Valeriu Olariu (Divizia 1 Infanterie), văzut ultima oară rănit pe un afet de tun.

Înghețat stând în picioare

Despre modul în care s-au petrecut unele dispariții raportate inițial de unitățile lor s-a aflat mult mai târziu, când cei care s-au întors din prizonierat au putut povesti ce li s-a întâmplat. În încercuirea de la Stalingrad ostașii sufereau cumplit de foame și frig sub asaltul continuu al inamicului. S-au întâmplat în acest răstimp scene cumplite dintre care reproducem una povestită de Sandu V. Cernat (Divizia 20 Infanterie):

„Într-una din seri, în timp ce mă aflam în apropierea adăpostului meu, s-a apropiat de mine un soldat care abia-şi târa picioarele, şi cu o voce stinsă mi-a cerut adăpost și mâncare. Mi s-a făcut milă de el, i-am dat raţia mea de pâine şi l-am condus la cel mai apropiat adăpost. La intrare am întâlnit un sergent şi l-am rugat să-l primească şi pe cavaleristul pe care-l adusesem (făcea parte din Compania a 3-a a Diviziei 1 Cavalerie). După ce l-a măsurat cu privirea, sergentul mi-a promis că-l va apăra ca să nu-l scoată cineva afară. Ştiam că dacă va fi prins de patrula de poliţie a frontului va fi deferit Curţii Marţiale, care-l va condamna la moarte, pentru dezertare din faţa inamicului. Ca el erau, din păcate, destui ostaşi care, temători de moarte şi flămânzi, rătăceau prin zona încercuită în speranţa că vor găsi o cale de ieşire. În dimineaţa următoare, când am ieşit din adăpostul meu, l-am văzut pe cavalerist stând în picioare, rezemat de o căruţă, cu carabina atârnată de mână. Il recunoscusem după turban. M-am îndreptat spre el să-l întreb încotro are de gând să plece, dar el era «plecat» deja. Fusese scos din adăpost în timpul nopţii şi îngheţase în această poziţie”. 

Clemența salvatoare

Nu se poate tăgădui faptul că s-au înregistrat şi fapte de clemenţă, relatate de supravieţuitori după foarte mulţi ani. Dumitru Dalman, fost sergent major în Regimentul 2 Călăraşi (Divizia 8 Cavalerie), a supravieţuit datorită unui gest surprinzător al unui soldat roşu:

„După parcurgerea a 5-6 kilometri, ne-am pomenit în spate cu alte câteva tancuri sovietice cu militari pe el. Observând că se îndreaptă către grupurile de militari în retragere, pentru a-i dezarma, le-am strigat acestora să se împrăştie, lucru pe care l-au şi făcut. La un moment dat, la distanţă de câteva zeci de metri, un tanc sovietic m-a depăşit, iar un militar de pe el a îndreptat arma spre mine pentru a mă împuşca. Un altul însă a pus mâna pe arma lui îndreptând-o în sus, astfel că am scăpat nevătămat”.

Ce l-a îndemnat pe sovieticul de pe tanc să facă un astfel de gest, riscând întâlnirea cu comisarul politic și să fie acuzat de favorizarea inamicului? A fost un gest spontan, izvorât din sentimente pur umane, care în anumite împrejurări ies la suprafață fără să țină cont de ordinele militare și depășind intoxicările cu ură făcute de propaganda oficială. 

 Dezertorii supraviețuitori

O atenție specială trebuie acordată soldaților care în disperare de cauză sau siliți de împrejurări, dar mai ales de teama de a cădea în prizonierat au ales să își ia soarta în propriile mâini, nemaigăsind nici o scăpare. Mulți dintre români împânzeau cămpiile Ucrainei în mersul spre vest, adică spre țară, abandonând unitățile, inclusiv ideea de a se întoarce. Într-o „Dare de seamă asupra dezertorilor din armata română din regiunea Sahtî-Stalino” se arăta cauzele care au generat acest fenomen, care poate fi încadrat drept dezertare:

„Starea fizică proastă, lipsa de echipament de iarnă precum și starea morală scăzută a contribuit la asimilarea ușoară a diferitelor zvonuri alarmiste, dintre care cel mai impresionant a fost înapoierea pe front. (este vorba că cei depistați vor fi trimiși la  unitățile lor pentru a lupta în continuare) … Aceste cauze principale la care se mai pot adăuga și: neîncrederea în armament, lipsa scrisorilor de casă și diferite cauze mai mici, precum faptul că, împotriva celor ce întârziau mult nu se lua nicio măsură, iar pe de altă parte, unii din cei rămași au reușit în majoritate să se aciuiască în diferite localități pe lângă populația civilă, unde de bine de rău trăiau mai bine și erau fieriți de frig, a făcut ca numărul întârziaților să crească, iar ei să se transforme în dezertori, care nu mai voiau să se înapoieze la unități”.

Văzând că nu sunt urmăriți după retragerea unităților românești dincolo de Bug dezertorii „au început să apară în oraș (Stalino-Donețk) unde vindeau diferite lucruri provenite în mare parte din furturi, sau îmbrăcați în haine civile, căutând să dispară la apariția vreunui ofițer român. În concluzia „Dării de seamă” se scria că „este absolut necesară crearea centrelor de îndrumare, care să se ocupe cu cercetarea și prinderea dezertorilor, trimițându-i sub escortă la unitate.”

Militarii români care au fost luați prizonieri în Bătălia Stalingradului au căzut în captivitate în cel mai greu și nenorocit moment al războiului, pe un ger cumplit, în condițiile în care sovieticii erau total nepregătiți pentru preluarea unui număr atât de mare de oameni, fără mijloace de transport disponibile, fără resurse de hrană și medicamente și atunci când soldații roșii sufereau și ei teribil, fiind încărcați de ură și furie împotriva invadatorilor. Deasemenea ei au fost transportați mult spre est, în locuri ostile, chiar în Siberia, unde condițiile de detenție au fost mult îngreunate de gerul teribil. Din rândurile prizonierilor de la Stalingrad se va înregistra cel mai numeros contingent de morți pe drumul spre lagărele de prizonieri.

Citește și:

• seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români
• seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
• seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial