Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr (9)
Cine încerca să fugă era împușcat!
Continuăm, în acest episod al relatării noastre, să arătăm că situația militară nu era mai bună nici pe alte aliniamente ale frontului, militarii români fiind luați prizonieri indiferent de situație și locul în care se aflau, după evenimentele de la 23 august.
Toader Agoroae, sergent, comandant de grupă, a fost luat prizonier cu unitatea sa, Batalionul 1 din Regimentul 7 Vânători, lângă Iași:
„În noaptea de 23 august s-a comunicat la radio că s-a încheiat armistițiul cu sovieticii și am început retragerea spre Roman. În dimineața zilei de 25 august, când eram în comuna Valea Seacă, coloana noastră a fost dezarmată de sovietici, obligându-ne să predăm armele după care urma să plecăm acasă pentru că „voina caput”. După ce am preat armele ne-au încolonat în convoi și am plecat spre Iași, trecând prin Roman. La Iași s-a format un lagăr de prizonieri în grădina din Copou, care era îngrădit cu un gard de sârmă și santinele. Cine încerca să fugă era împușcat și lăsat pe loc să fie văzut de ceilalți care trebuiau intimidați. La Iași am stat până la 18 septembrie când am fost îmbarcați pe tren în cursul nopții, spunându-ne că mergem a București, de unde vom pleca pe front pentru a lupta contra nmților. În realitate trenul a fost dirijat spre Ungheni, unde am trecut Prutul și am mers 14 zile și 14 nopți până am ajuns în Siberia, în orașul Celeabinsk. Acolo era construit un lagăr cu gard de scândură și sârmă ghimpată cu reflectoare la fiecare foișor pentru santinele”.
Ion A. Șuța (Sublocotenent regimentul 5 Vânători) a fost prins de către o formațiune sovietică călare în timp ce se deplasa spre Buhuși.
„Atunci am avut o cădere morală de nedescris, pentru că devenisem un simplu obiect, a cărui viață era la discreția învingătorului, o adevărată brută, greu de imaginat”. A evadat și el dar „după mai multe peripeții după două săptămâni, inghesuiți întrun vagon de marfă, am ajuns ajuns la lagărul 150 de la sud de Arhanghelsk, unde erau internați numai germani și finlandezi. Ca urmare toți românii, în decembrie 1944, au fost transportați în lagărul Oranki”.
Ostașii din Regimentul 5 artilerie grea-moto, din același sector al frontului, i-a întâmpinat pe sovietici cu aclamații și cu salutul „Trăiască armata sovietică”, cum mărturisește medic căpitan Epifanie Cozărescu. Dar au fost luați prizonieri, bineînțeles după ce au fost deposedați de bunuri, au fost percheziționați cu brutalitate și dușmănie. Apoi încolonându-i descălțați le dădură ordin să mărșăluiască în direcția Adjud fără oprire și abatere:
„După o săptămână de așa zisă retragere, timp în care am fost alimentați cu supă de mazăre furajeră și obișnuita cașa, formară cu noi un convoi uriaș (de români și nemți) pornindu-ne spre Iași. Ca să prevină încercările de fugă din convoi pe lângă amenințările de rigoare lansară și o gogoriță atrăgătoare. „La Iași vă așteaptă regele Carol, veți defila în fața lui, apoi cu zapiscă în regulă o să vă întoarceți acasă, la mama, la hazaica….„drumul a fost extrem de greu, pe o caniculă toridă, cu praf ce ne înfunda nările, gura și ochii stârnit de vehiculelele cu șenile. Doar noaptea ne era permisă odihnă culcați alături de șosea, în tabere cu nemții la mijloc, noi în jur iar paznicii pe dinafară cu armele în poziție de tragere. Tot atunci ca hrană primeam un colt de pâine. Dimineața iarăși la drum. De unde atâta putere? Cei leșinați de foame, deshidratați de sete ori îmbolnăviți de apa imundă ce o sorbeau cu nesaț – când o găseau – începând a se clătina erau sprijiniți un timp de camarazii lor, apoi se prăbușeau în mijlocul drumului. Sancțiunea era aceeași. O salvă pulimiot (pistol automat) și la șanț cu ei, ca să nu încurce circulația”.
Luați prizonieri prin înșelăciune
O situaţie greu de explicat, dar care poate fi considerată o culpă militară şi morală majoră din partea sovietică, s-a întâmplat în 2 septembrie când, în timp ce mari unităţi române erau adunate pentru trecerea în revistă, în scopul plecării la luptă împotriva germanilor (Părți din diviziile 4, 6, 13, 20 Infanterie, 1 Gardă, Comandamentul 104 munte), comandamentul sovietic a ordonat depunerea armelor. În aceeaşi zi ofiţerii şi trupa, sub escortă înarmată, au fost internaţi în lagărul de la Roman iar comandanţii şi statele majore în lagărul de la Bacău, pentru ca ulterior să fie trimişi ca prizonieri în URSS!
Alfred Dumitru, căpitan, comandant de baterie în Regimentul 41 artilerie din Divizia 13 Infanterie, a fost martor la acest episod care s-a încheiat atât de dramatic şi în urma căruia mii de români au petrecut mulţi ani în lagărele sovietice, el având însă norocul că, evadând de trei ori, a reușit în cele din urmă să ajungă la ai săi și să fie internat la un spital din ţară:
„Pe 24 august s-a anunţat armistiţiul şi am primit ordin de încolonare, pentru a ne deplasa la regiment. În faţa noastră mărşăluia infanteria, care se retrăsese. După câtva timp vine un agent călare de la aceasta şi ne comunică: „O divizie de cavalerie de mongoli a interceptat şoseaua, a făcut prizonieri şi a venit rândul nostru”: Imediat comandantul nostru, colonel Florin Ciochină, a ordonat să luăm formaţie de luptă, de ambele părţi ale şoselei, cu servanţii la posturi şi să încărcăm obuzierele. Apoi a trimis o delegaţie la ruşi, pentru a-i preveni că nu ne predăm, că s-a decretat armistiţiul şi dacă ei nu-l respectă nu-l respectăm nici noi şi îi invităm să elibereze toţi prizonierii cu armament cu tot. Ruşii nu au ripostat şi ne-au permis să ne retragem. După acest incident ne-am retras în zona localităţii Broşteni. După vreo săptămână, primim ordin scris de la divizie să fim adunaţi pentru a fi trecuţi în revistă de comandantul marii unităţi, după care să fim gata pentru un marş lung. Noi credeam că ne ducem contra nemţilor. Dar, în ordin mai era o prevedere care preciza ca toată muniţia să fie depusă la trăsuri, să nu rămână nimic asupra oamenilor. Au venit apoi câţiva ostaşi ruşi şi au verificat cartuşierele ostaşilor şi constatând că acestea erau goale s-au îndepărtat. Imediat a apărut o coloană de maşini ruseşti, din care s-a dat jos comandantul diviziei noastre care, venind în faţă, a ordonat adunarea ofiţerilor în careu şi ne-a spus: „Domnilor, comedia s-a terminat, ne predăm ruşilor; nu sunteţi prizonieri, sunteţi deţinuţi temporar, până se va hotărî la Moscova soarta noastră”.
Numai că marea majoritate a militarilor români a fost trimisă în lagărele de prizonieri din interiorul Rusiei!
Pentru că această operație de manipulare, în care au fost luați în prizonierat foarte mulți ostași români, este des pomenită și folosită ca un act de acuzare la adresa armatei sovietice vom cita și alt participant la evenimente, Gheorghe Al. Petrescu, căpitan, ofițer cu operațiile la Regimentul 6 gardă (Divizia 1 Gardă). El ocupa cu divizia o poziție de apărare între Siret și Băile Strunga, iar regimentul era în sectorul central. În cursul nopții de 22/23 august primesc ordin să se retragă pe râul Siret, cu frontul spre est. În noaptea de 23/24 august batalioanele n-au mai putut rezista inamicului și au început retragerea în mod haotic. Din acest moment căpitanul nu a mai avut legătura cu unitățile. Călări, împreună cu colonelul Drăgănescu, colonelul Pișculescu (cmdt Reg 3 Artilerie), cu locotenentul Gheorghe Ionescu și câțiva agenți au pornit spre sud în speranța că vor regrupa o parte din regiment și au ajuns în satul Roznov.
„Câteva subunități de germani se retrăgeau în ordine spre Piatra Neamț. În după-amiaza zilei era mare zarvă în sat și zvonuri că sovieticii sunt la marginea localității. Panica a cuprins pe toți și au început să fugă spre pod, inclusiv civilii. Ajunși la pod, întâlnim pe locotenent-colonelul Nicolae Șufană, șeful de stat major al diviziei disperat că au fugit șoferii. Comunicându-ne că generalul Petru Antonescu cu statul major sunt în localitate, ne-am înapoiat, în timp ce podul era asaltat de fugari, iar valurile învolburate ale râului, duceau la vale căruțele celor ce încercaseră să le treacă prin apă”.
Atunci li s-a anunțat că s-a încheiat armistițiu și să înceapă imediat deplasarea spre București, Regimentul de gardă „Mihai Viteazul” rămânând în ariergardă. În dimineața de 25 august au primit ordinul să meargă fără oprire deoarece rușii au ocupat Bacăul.
„Ajunși în satul Frumoasa suntem întâmpinați de cazaci care fluturau pistoalele strigând să ne predăm. Ne-au îndrumat spre un loc intravilan unde erau sute de ofițeri și subofițeri din armata română ce luptaseră la est și vest de râul Siret. Cel mai mare în grad era generalul Gheorghe Radu, comandantul Corpului 1 Armată. Între prizonieri era și generalul Ștefan Opriș, comandantul infanteriei diviziei și cei doi comandanți ai regimentelor de vânători de gardă, coloneii Caramitru și Nicolae Nicolescu. Maiorul rus, comandantul cazacilor, spunea că nu știe nimic de armistițiu, dar a admis ca generalul Opriș și colonelul Drăgănescu să meargă la comandantul sovietic de la Roman, să clarifice situația. Până la urmă generalul Șumilov a aprobat, sub rezerva aprobării Moscovei, să se organizeze într-o unitate capabilă de luptă care să lupte alături de sovietici, alcătuită din militari ai diviziilor 1 gardă, 1, 4, 6 și 20 infanterie. S-a constituit un corp de armată sub comanda generalului Gheorghe Radu, cu postul de comandă la Cârligi și s-a început organizarea când majoritatea cadrelor și trupa s-a prezentat la Galbeni”. Ajutați de delegați sovietici, românii au recuperat toată tehnica de luptă părăsită în retragere, așa că la începutul lunii septembrie erau gata de a începe operațiile contra nemților, dar chemați la corpul de armată, consilierul sovietic (generalul Vinogradov) le-a comunicat că Moscova n-a aprobat să lupte alături de ei și „ne-a comunicat că vom fi internați provizoriu, dar nu ca prizonieri. Vom preda toată tehnica de luptă delegaților sovietici, efectivele unităților vor merge la Roman, iar comandanții de divizii și șefii de stat major, putând lua și soldații de ordonanță, la Bacău. Întregul grup de militari deplasat la Roman, în frunte cu colonelul Drăgănescu, a fost trimis în captivitate în URSS”.
Predați cu ordin semnat de ofițerul sovietic
Pe frontul de la Nistru, unde se afla în apărare Armata a 3-a, au avut loc episoade similare, deși situația de pe teren era mai puțin încurcată, unitățile Armatei 3 primind ordin să se retragă spre podurile de peste Prut, spre a pătrunde în țară. Teofil Misievici se afla pe poziție la Nord de Tighina, unde se retrăsese cu unitatea sa din Transnistria. În noaptea de 23/24 august, la ora 21, a primit ordin să părăsească poziția. A doua zi, în zori, după un marș forțat toată noaptea, unitatea s-a oprit într-un sat pentru micul dejun. Dar, după ce a plecat, la marginea satului a fost primită cu focuri de armă de inmicul care pentru ei era încă armata sovietică, neștiind exact ceea ce se întâmplase în timpul nopții. Se instalase panică printre români, dar Misievici cu un grup de soldați s-a retras în satul pe care îl părăsiseră.
„Ne grupaserăm într-o curte. Erau ceasurile cam două după-amiază, când pe portiță cineva a intrat și a strigat: „Oameni buni, vin rușii”. S-a produs îndată rumoare și agitație. Toți s-au repezit să iasă afară în uliță. Departe, pe șoseaua pustie, se vedea o mașină mică, deschisă, oprită. Le-am zis alor noștri să formeze un front în marginea șoselei, spunându-le că e bine să ne prezentăm disciplinat, ostășește. Când m-am uitat, mașinuța pornise spre noi. În curând au ajuns în dreptul nostru. Erau numai un ofițer cu soldatul șofer. Au trecut cred două-trei minute până ce ofițerul a coborât îndreptându-se spre noi, și soldatul șofer la un pas în urmă. Am comandat „Drepți”! și, întorcându-mă, am salutat cu mâna la capelă, strigând: „Să trăiți, domnule ofițer”! A răspuns „Dobri deni soldatî”…Și tot rusește: „Ei, ați isprăvit războiul?”. Un localnic ne traducea. După alte discuții ofițerul i-a întrebat: „Ați mâncat băieți” și în timp ce se urca în mașină, „mai duceți-vă pe la case să vă deie femeile de mâncare”.
Norocul oamenilor lui Misievici a fost că a cerut ofițerului sovietic (colonel) un ordin semnat în care se spunea că s-au predat de bunăvoie, lucru ce s-a și întâmplat și care le va folosi mai târziu.
Abia a doua zi, în 25 august, au aflat ei că se încheiase armistițiul cu rușii, că mareșalul a fost arestat. Până la urmă grupul lui Misievici s-a dus, fără a fi forțat, și s-a rugat să fie primit într-un lagăr improvizat după o săptămână de peregrinări fără hrană și cazare.
„Poarta lagărului era de fapt o colibă, cu santinelă cu arma la umăr și un ofițer sovietic care ședea pe o ladă, la umbră fuma și dădea ordine. În fața lui, după ce am salutat, i-am întins hârtia de la colonel. A citit-o, s-a uitat lung la noi și ne-a spus cam așa: „Ce dracu căutați voi aici? N-ați găsit alt loc sub soare. Așteptați acolo” și ne-a arătat cu degetul marginea șanțului. Parcă ne luase cineva mințile, parcă ne legase la ochi, să nu vedem noi ce era în „lagărul” acela, să nu înțelegem că ne puneam singuri capul pe butuci. Peste un ceas, nu mai mult, aveam să mă căiesc amarnic de prostia făcută”.
Înăuntrul țarcului, câteva sute de soldați, însetați, murdari, flămânzi. Seara li s-a dat ceva supă, o „zeamă negricioasă de crupe de porumb”.
Reaua credință, cu motivație economică
Reaua credință dovedită de armata sovietică avea și o motivație economică. Uniunea Sovietică avea nevoie de mână de lucru la reconstrucţia ţării afectată de război şi soldaţii români au putut fi prinşi uşor în confuzia creată de actul de la 23 august. Prizonierii au fost duşi în lagăre pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. La Conferinţa de Pace de la Paris, delegaţia română s-a referit la 130 de mii de militari români care au fost luaţi prizonieri între 24-31 august 1944. Comisia română pentru aplicarea armistiţiului indică însă capturarea în această perioadă a peste 160 mii militari, care au fost victimele multor ani de prizonierat din cauza faptului că răsturnarea de la Bucureşti s-a făcut fără un acord de armistiţiu, acceptat în prealabil de inamic. Cei mai mulţi istorici acceptă cifra prizonierilor de pe frontul din Moldova la 155 de mii în care au fost incluși toți militarii, indiferent când au fost prinși; în perioada 20-23 august sau în perioada 24 august-12 septembrie 1944, când s-a încheiat armistițiul și oficial România a ieșit din războiul antisovietic. Prizonierii luați pe frontul din Moldova s-au adăugat celor capturați pe celelalte fronturi, începând cu 22 iunie 1941, și vor cunoaște viața de calvar din lagărele sovietice.
Gheorghe Netejoru, prizonier din solidaritate
Printre prizonierii ofițeri trimiși în prizonierat în Uniunea Sovietică se afla și Gheorghe Netejoru, sublocotenent în Regimentul 2 artilerie gardă, care deși ar fi putut să scape a preferat să rămână alături de camarazii lui. În preajma evenimentelor din 23 august se afla cu regimentul din Divizia 1 gardă pe frontul de la nord de Iași.. A fost luat prizonier și la 12 septembrie se afla în Basarabia și conform armistițiului toți cei care se aflau în această provincie erau declarați prizonieri de război.
„Cu o zi înainte de plecarea din Iași, eram așa bolnav încât am fost nevoit să merg la infirmerie. Medicii români mi-au spus că boala mea este foarte gravă și m-au sfătuit să rămân în spital. Am spus Nu spre uimirea tuturor, chiar și a medicilor ruși. Nu concepeam să mă despart de camarazii mei. În dimineața zolei de 12 septembrie o coloană de peste 3000 de oameni bine păzită de sovietici a fost pusă din nou în mișcare. Foamea făcea ravagii în rândurile coloanei. În disperare mulți mâncau ce se găsea, luând din mers porumb, dovleac, frunze de varză și se îmbolnăveau de dizenterie cu urmările ei nefaste. Nici unul nu schimbase lenjeria de corp de aproape o lună. Începusem să facem cunoștință cu păduchii care aveau să ne chinuie aproape două lui până la ajungerea în lagărul de la Mănăstârca.
În cele din urmă coloana s-a oprit în lagărul de la Fălești unde aveam să facem cunoștință cu viața de lagăr. După câteva zile, peste o mie de ofițeri au fost despărțiți de soldați și îndrumați către lagărul de la Bălți, un adevărat lagăr al morții. Din cei aproape 10.000 de oameni, jumătate erau muribunzi, așteptându-și sfârșitul, fără șansa unui ajutor medical din partea cuiva. O echipă, dotată cu o căruță, ridica zilnic pe cei 20 de oameni care mureau, în timp ce o altă echipă săpa la câțiva kilometri de lagăr un șanț în care erau aruncate cadavrele celor plecați dintre noi, fără ca cineva să știe vreodată câți au fost și care au fost. `După aproape 2 săptămâni 1500 de ofițeri aveau să plece mai departe cu o garnitură de vagoane de marfă, cu sârmă ghimpată.”
Suferința lui Alexandru Trânc spre lagărul de prizonieri
Drumul spre lagărele din interiorul Uniunii Sovietice a fost cea mai terifiantă experiență dintre toate câte au trebuit a fi suportate, povestite cu emoție și suferință chiar la multe decenii de la evenimente. Alexandru Trânc la peste 80 de ani rememora acasă la el în satul Mărăuș, din județul Arad:
„La Bălţi ne-or urcat în vagoane de marfă, la care or fixat sârmă pe geamuri, or săpat o gaură într-un colţ şi ne-or pus înafară două santinele. Cu trenul acesta am ajuns la Făleşti, unde am stat un timp în lagăr, ni s-o dat mâncare şi apă. Apoi am pornit mai departe până la Harkov, tot aşa înghesuiţi în vagoane, pe o căldură mare. Pe unul originar din Botfei, un sat din apropiere, l-am dat jos din vagon scoţându-l pe geam, după ce am spart sârma, altfel murea. Aşa eram de înghesuiţi unul în altul, încât dacă ieşea careva din rând, picau toţi. La Harkov nu mai aveam haine pe noi, le-am lăsat în vagon. Încă înainte de a ne da jos din vagon au venit la noi nişte rusoaice care ne-au acuzat că le-am omorât bărbaţii pe front. După ce ne-am dat jos din vagon am putut bea apă dintr-o fântână, apoi ne-or dus într-o cantină, ne-or îmbrăcat şi ne-or dat să mâncăm. Apoi am plecat mai departe spre lagărul de la Europinsk, am trecut Donul şi după două săptămâni am ajuns la destinaţie. Prima dată am fost dezinfectaţi, ne-or hrănit cu terci, cu caş din mei, cu nişte porcării pe care nu le-am putut mânca. Şi nici din acelea nu aveai mai mult de două linguri. Şi eram într-un lagăr de refacere, se dădea cică supliment de mâncare dar, fie vorba între noi, tot mureai de foame. Dacă ajungeai acolo unde se aruncau oasele erai domn. Tot rodeam după os. Eu am mâncat ce am mâncat dar la un moment dat n-am mai putut. Tot ce băgam în mine vărsam. După o lună n-am mai putut mânca deloc. Eu dădeam mâncarea la unul de pe la noi. Dar am slăbit foarte tare şi când or văzut ruşii asta m-or ţinut un timp într-un spital, dar degeaba, nu puteam mânca şi basta. La bucătărie era un oltean de-al nostru şi m-o adus şi pe mine acolo, dar nu am rezistat. La Europinsk ne-au făcut vizitaţie nişte doctori, erau şi unguri, italieni, un neamţ. Când m-or văzut cât eram de slăbit or zis că nu-s bun de lucru: „Niet haraşo”. Eu că-s bun. Nu mă puteam despărţi de camarazi. Am spus că am un frate printre prizonierii care plecau mai departe. Atunci o rusoaică care vorbea cu doctorii o zis davai şi mi-o întocmit fişa. Când am văzut că plec cu tovarăşii mei mi-o părut că mă întorc acasă” .
Gheorghe Butaci se mulțumește cu ciorba de curechi
Spre Rusia a plecat în 5 septembrie și Gheorghe Butaci:
„Ne suiră în vagoane de marfă şi dă cu noapte plecarăm cătă Rusia, iar în 15 septembrie am ajuns aproape de Moscova. Mai erau vreo 40-50 de kilometri până acolo. Acolo am stat 6 săptămâni şi ne-or deparazitat că aveam păduchi din belşug, de două soiuri, mici şi mari. Acolo ne-or ţinut până în 14 octombrie, când ne adunară şi or strigat 400 de oameni, cât să formeze un lagăr, pă care, după trei zile, era către seară, ne-or îmbarcat şi am plecat către Harkov. Vagoanele lor erau înalte şi ca să văd ce-i afară m-am ţinut pe spatele a doi inşi, mă ridic şi întreb o babuşcă ce oraş e ăstă. Harkov, îmi spune. Mă, da io am fost aici cu războiul, spune unul. Acolo ne deteră jos, după care ne-or dus la un vagon să ne facă baie, apoi la crucea roşie să ne dea de mâncare. Ciorbă dă curechi. Bună o fost, că nu am mai mâncat dă mult. Apoi ne-or dus în lagărul de la Europin unde am stat timp de cinci zile. Ne-am dat jos din vagoane, dar eram slăbiţi rău. Că n-or putut să adape atâta om. Apoi, ne-or dat şi conservă americană, cu pită. Numa n-o fost apă.”
Ultimul român luat prizonier de sovietici!
Luarea în prizonierat a fost făcută în situații deosebite și după încheierea armistițiului, atunci când militarii români luptau alături de sovietici cum s-a întâmplat cu Petru Munteanu, sublocotenent în Regimentul 6 grăniceri. În luna septembrie 1944 se afla cu unitatea sa în Ardeal în luptă cu ungurii. Dar o întâmplare nefericită l-a trimis în Siberia. Un soldat de-al lui a tras un foc de armă într-o noapte, în urma căruia un soldat sovietic a decedat.
„Era mort de beat și a căzut de pe casa înspre care am tras”, s-a apărat soldatul. L-a apărat și sublocotenentul.„Am fost arestați fiind considerați un grup terorist. Căzusem din nou în capcană. A urmat o parodie de proces, în limba rusă, din care nu înțelegeam o boabă. Sentința a fost aspră. Eu, în calitate de commandant al grupului, am fost condamnat la moarte iar ceilalți soldați la zece ani de lagăr în Siberia. Era luna septembrie 1944.
Iată-ne introduși în camera condamnaților la moarte. În odaia mica, ferită de lumina zilei, cu fereastra astupată și prevăzută cu gratii, eram șapte oameni, toți condamnați la moarte: doi ofițeri de cavalerie români, care s-au împotrivit furtului cailor de către sovietici; trei gospodari dintr-un sat din Transilvnia, care înarmați cu coasă, topor sau furcă s-au opus jefuirii gospodăriilor lor, cel de-al șaselea, un băietan de 18 ani, care la îndemnul tatălui său fugise cu caii să-i ascundă în pădurea apropiată și al șaptelea eu…”.
Condamnarea sublocotenentului a fost comutată în cele din urmă la 10 ani de lagăr, iar civilii au fost executați. El a fost trimis în lagăr în 14 octombrie. De la Dnepopetrovsk a fost îmbarcat în tren spre Siberia.. A fost unul dintre ultimii români trimis în lagărele din țara în care s-au dus cu război ,iar după ce s-au retras, prinși fiind de inamic au fost trimiși din nou să refacă ceea ce au distrus.
Lagărele de staționare permanentă sau de muncă spre care au fost deplasați prizonierii aveau totuși avantajul, față de cele de adunare, nepermanente, prin faptul că erau organizate și dotate mult mai bine, regulile erau cât de cât respectate și oamenii știau ce au de făcut. Lagărul nu era o închisoare propriu zisă, dar era bine apărat de santinelele sovietice, evadarea fiind riscantă și aspru pedepsită. Dar despre lagăre în episoadele următoare.
Citește și:
- seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
