Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică (1)
Ideologia marxist-leninistă aplicată în tratamentul prizonierilor
Tratamentul prizonierilor de război în Uniunea Sovietică ținea cont de atitudinea sovieticilor față de toate problemele vieții, care erau subordonate ideilor marxist-leniniste, potrivit cărora lupta de clasă constituia motorul evoluției societății umane. Sovieticii, judecând lumea din această perspectivă, considerau statele capitaliste ațâțătoare la război, revanșarde, care prin tot ce fac caută să conserve sistemul politic, unul al exploatării oamenilor muncii de către clasa bogată. Inclusiv tratatele internaționale erau privite prin prisma luptei de clasă și, prin urmare, statul comunist nu se simțea obligat să răspundă unor inițiative care i se păreau subversive și nocive. Convenția de la Geneva era privită ca un element al justiției burgheze, incompatibilă cu ideologia comunistă. Spre exemplu, în Convenția de la Geneva statutul ofițerilor era privilegiat în comparație cu cel al soldaților și subofițerilor. Ofițerii nu puteau fi puși la muncă, își păstrau gradele militare și în anumite condiții și ordonanțele. Ceea ce era, într-adevăr, în contradicție cu ideologia comunistă egalitaristă. Un alt articol al Convenției de la Geneva prevedea accesul reprezentanților Crucii Roșii Internaționale în lagărele de prizonieri, acordarea de ajutor umanitar și transmiterea de scrisori în statele de origine. În caz de abateri disciplinare prizonierii beneficiau de asistență juridică de specialitate, pe când aceasta nu era asigurată după regulamentele sovietice. Prizonierii de război nu puteau fi supuși la munci care să servească nevoilor frontului, în schimb regulamentele sovietice permiteau acest lucru.
Reguli și regulamente
Statul sovietic a elaborat propriile reguli privind tratamentul prizonierilor de război. Un prim document în acest sens a fost „Regulamentul cu privire la prizonierii de război”, adoptat la 19 martie 1931 de către Consiliul Comisarilor Poporului (guvernul). Acesta înlătura orice înlesnire acordată ofițerilor, interzicea dreptul păstrării însemnelor militare și acorda „prizonierilor de război, reprezentanți ai clasei muncitoare sau ai țărănimii neexploatatoare și care fac dovada loialității totale față de URSS, drepturi politice echivalente cu drepturile acordate în Uniunea Sovietică cetățenilor străini muncitori”. După intrarea în război, în iunie 1941 la cerința aiaților vor fi adoptate prevederi prin care Reprezentanții Crucii Roșii vor puta vizita lagărele, ofițerilor li se va acorda un statut special precum în vest.
Mai existau regulamentele interne ale fiecărui lagăr de prizonieri de război sau lagăr de muncă cu reguli specifice, dar care nu puteau contraveni regulilor generale. Vom vedea însă în ce măsură erau respectate regulile elaborate la nivelul Uniunii sau ale fiecărui lagăr în parte. Multe dintre instrucțiuni vor rămâne doar pe hârtie, doar în rare cazuri se va interveni și vor fi pedepsiți cei care le încălcau. Trebuie specificat însă că Uniunea Sovietică fiind mult mai centralizată militar și administrativ și mult mai birocratizată, legile și regulamentele erau mult mai detaliat elaborate și se bazau exclusiv pe documente scrise.
Legile și regulamentele din URSS erau elaborate strict centralizat și transmise pe cale ierarhică, dar nu țineau deloc seama de posibilitățile de implementare, ele erau bune doar la nivelul teoretic, motiv pentru care cadrele de la nivelul inferior al NKVD le aplicau după cum puteau sau după cum credeau de cuviință. În Uniunea Sovietică, deși sistemul era excesiv de autoritar, centralizat și ierarhizat exista și multă dezorganizare, numeroase inconsecvențe care țineau mai ales de calitatea oamenilor, de mentalitățile, educația, și de psihologia specifică rusului. Acesta putea fi crud, dur, dar și foarte milos și disponibil. Stările lui emoționale alternând într-un timp foarte scurt; acum putea să omoare fără clipire și imediat după aceea se înduioșa ca un copil.
SS-iștii riscau să fie împușcați
În Armata Roșie nu exista un echivalent formal al ordinelor primite de Wehrmacht privind exterminarea unor categorii de prizonieri, însă membrii SS și, mai târziu, alte categorii precum gardienii din lagăre, membrii poliției secrete de campanie riscau să fie împușcați dacă erau capturați. Piloții și servanții tancurilor riscau deasemenea să fie linșați, dar, în general, împușcarea prizonierilor era mai curând întâmplătoare, nu calculată, în timp ce actele de cruzime extremă erau localizate și inconstante. Autoritățile sovietice doreau cu disperare să facă rost de prizonieri, mai ales ofițeri, pentru a-i supune interogatoriilor.
Prizonierii polonezi
Uniunea Sovietică a intrat în război chiar înainte de Germania și anume încă din luna august 1939 când au avut loc confruntări cu japonezii la granița dintre Mongolia și statul marionetă Manciukuo. Intrarea Uniunii Sovietice în partea de răsărit a Poloniei, la 17 septembrie 1939, avea să ducă la grăbirea capitulării acesteia și la fixarea unei granițe directe cu Germania, deci exista și posibilitatea unei coliziuni între armatele celor două state atât de deosebite ideologic. Deși au avut loc doar lupte sporadice, totuși, sovieticii au luat numeroși prizonieri, care au fost internați în lagăre. Apoi, la 1 noiembrie 1939 Armata Roșie a declanșat atacul asupra Finlandei care s-a încheiat în martie 1940 printr-o înțelegere de pace.
Armata Roșie a fost cea care, practic, a construit primele lagăre pentru prizonierii de război în anul 1939, după ocuparea Poloniei de Est. Primul decret pe timp de război asupra lagărelor pentru prizonieri s-a dat pe 19 septembrie 1939, la patru zile după ce tancurile sovietice au trecut granița. Până la sfârșitul lui septembrie, armata sovietică capturase 230 mii de soldați și ofițeri polonezi. Mulți dintre ei au fost eliberați, în special militari tineri, cu grade inferioare, deși unii – cei considerați potențial partizani – au ajuns în cele din urmă fie în Gulag, fie într-unul dintre cele aproximativ 100 de lagăre de prizonieri de război aflate mai către centrul Uniunii Sovietice. După invazia Germaniei, aceste lagăre au fost evacuate către zonele din est.
La început ofițerii au fost tratați corect
Dar nu toți prizonierii au ajuns în est, pentru că, în aprilie 1940, NKVD-ul, a asasinat circa 21 de mii ofițeri prizonieri, asta pentru că Stalin voia eliminarea elitei poloneze. Crima înfăptuită asupra ofițerilor polonezi a reținut atenția internațională și a fost mult comentată și este necesar, prin urmare, să insistăm asupra faptelor. În cele trei lagăre din Rusia sovietică în care NKVD-ul deținea ofițeri polonezi, oamenii își urmau propriul calendar politic și religios. Prizonierii din Kozelsk, Ostașkov și Starobilsk au găsit modalități de a sărbători, în 11 noiembrie 1939, ziua independenței Poloniei. În toate cele trei lagăre, oamenii plănuiau să sărbătorească Crăciunul. Acești prizonieri erau, în general, romano-catolici, cu un adaos considerabil de mozaici, protestanți, ortodocși și greco-catolici. Se aflau deținuți în foste mănăstiri ortodoxe și se rugau, se cuminecau în colțuri tăcute ale unor catedrale în ruină… cele trei lagăre erau un fel de laborator pentru observarea comportamentului claselor polone culte. Kozelsk, Ostașkov și Starobilsk au căpătat înfățișare polonă. Prizonierii nu aveau alte haine înafara uniformelor militare, cu vulturii albi pe caschete. (Timothy Snyder, Tărâmul morții, Editura Humanitas, p. 161).
Polonezii prizonieri din lagăre participau la cursuri ținute de savanții și umaniștii polonezi de frunte care erau ofițeri rezerviști. Ofițerii au organizat mici cooperative de credit așa încât cei mai săraci să poată împrumuta de la cei mai bogați. Aveau voie să le scrie familiilor, dar nu aveau voie să vorbească despre situația lor.
Lavrenti Beria și Iosif Stalin au hotărât condamnarea ofițerilor
Dar, curând această atmosferă de „vacanță” avea să se spulbere, pentru că sovieticii aveau de gând să comunizeze societatea poloneză, folosindu-se inclusiv de prizonierii de război. Pentru aceasta trebuia în primul rând eliminați ofițerii, cu o solidă cultură națională, greu de încadrat în ordinea socială propusă de statul sovietic. În acest sens, Lavrenti Beria (șeful NKVD) a făcut o recomandare, în martie 1940, lui Iosif Visarionovici Stalin ca prizonierii ofițeri să fie omorâți, pentru că făceau parte din rezistența antisovietică. Stalin a aprobat. Se pare că Beria a stabilit o cotă a omorurilor; toți prizonierii din cele trei lagăre, la care se adăugau elementele deosebit de periculoase din rândul subofițerilor care erau în captivitate. După o examinare rapidă a dosarelor, 97 la sută dintre polonezii din cele trei lagăre au fost condamnați la moarte. Excepțiile au fost câțiva agenți sovietici de origine germană sau letonă. Circa șase mii de polonezi din închisori au fost și ei condamnați la moarte împreună cu alte persoane arestate în aprilie. (Timoty Snyder, op. cit. p. 163)
În fiecare noapte erau împușcați 250 de prizonieri
În timp ce se desfășurau aceste preparative, prizonierii din cele trei lagăre se așteptau să fie lăsați să se întoarcă acasă. Când în aprilie 1940 au fost luate din lagărul de la Kozelsk primele grupuri, camarazii au dat o petrecere de despărțire. Colegii lor ofițeri au alcătuit cum au putut ei, o gardă de onoare la urcarea în autobuze. Prizonierii, în grupuri de câte o sută, au fost duși prin Smolensk la o gară mai mică, Gniazdovo. Acolo au coborât din tren și s-au trezit în fața unui cordon de soldați NKVD, cu baionete la arme. Căte treizeci o dată erau urcați într-un autobuz care îi ducea la „Dealurile Caprelor”, la marginea unei păduri numite Katyn. Acolo, la o unitate NKVD, erau percheziționați și li se luau obiectele de valoare. Călăul șef de la Katyn a fost Vasili Blohin. Folosind pistoale germane a împușcat în fiecare noapte cam 250 de oameni unul după altul. La sfârșitul celei de a treia zi se va plânge că făcuse bășici la degetul cu care apăsase trăgaciul.
Un ofițer polonez, Adam Solski, a ținut până în acel moment al lichidării lor un jurnal:
„Prizonierii erau duși într-un corp de clădire al complexului cu camioanele, unde erau împușcați. Apoi, cadavrele le erau transportate, probabil tot cu camioanele, în loturi de câte 30 la o groapă comună care fusese săpată în pădure. Aceasta a continuat până ce au fost împușcați toți cei 4410 prizonieri trimiși de la Kozelsk”.
Același lucru s-a petrecut și la Ostașkov, o orchestră le-a cântat prizonierilor care părăseau lagărul. Au fost duși cu trenul la închisoarea de la Kalinin, unde au fost verificați 6314 prizonieri, care au trecut prin interogatorii dure, după care au fost omorâți. După ce totul s-a sfârșit, leșurile au fost duse cu camionul la Mednoe, aflat în apropiere, fiind aruncate într-o groapă mare săpată dinainte cu excavatorul. Cei 3739 prizonierii de la Starobilsk au fost împușcați și ei. Familiile ofițerilor au fost trimise în așezări speciale din Kazahstan. (Timothy Sneider, op. cit. p. 165-166)
Greșeala” lui Beria a fost descoperită de germani
În total, 21. 857 de soldați polonezi au fost executați de către sovietici la Katyn și în alte locuri. O operațiune despre care, după ce germanii invadaseră deja Uniunea Sovietică, șeful poliției lui Stalin, Lavrenti Beria va admite că fusese o „greșeală”. Omorurile acestea au constituit fără îndoială crime de război, recunoscute de Federația Rusă după căderea regimului comunist, din păcate cei doi criminali, inițiatorii omorurilor, Beria și Stalin, nu au răspuns personal pentru ele.
Crimele împotriva ofițerilor polonezi de la Katyn au fost descoperite încă din 1943 de către germani, dar sovieticii le-au pus, atunci când a fost comunicată identitatea cadavrelor, pe seama naziștilor, pretinzând că aceștia fac dezinformare, atribuindu-le lor. Dar, după căderea Uniunii Sovietice s-a stabilit fără tăgadă cine au fost autorii omorurilor. Informații despre ceea ce s-a petrecut în 1940 s-au păstrat însă și în memoria colectivă a oamenilor locului. Istoricul Kim Arutionov auzise de la un vecin, care a făcut parte din trupele NKVD, că acesta a luat parte la împușcarea prizonierilor polonezi în primăvara lui1940. Era un lagăr în orașul Tavda din regiunea Sverdlovsk unde au fost ținuți o jumătate de an.
„Noi i-am păzit, apoi au fost duși cu toții înafara orașului, împușcați și apoi aruncați într-o groapă comună. Acesta nu le știa numărul dar credea că erau de ordinul miilor. Apoi o altă persoană, din chiar orașul Tavda, își amintea, din spusele tatălui său, că toamna târziu, în 1939, fuseseră transportați în oraș prizonieri polonezi. Erau îmbrăcați de vară iar în Urali veniseră deja gerurile. Locuitorii miloși își împărțeau hrana și hainele cu prizonierii. Apoi, în primăvară prizonierii au dispărut într-o singură zi”. (Florentina Dolghin, Magazin istoric, septembrie 1999, p. 24)
Se înființează armata poloneză
Cei mai mulți dintre prizonierii soldați au fost eliberați în primele luni de la capturare însă destui alții au continuat să fie reținuți în lagăre. Dar, la 30 iulie 1941, la o lună după începutul invaziei Germaniei, liderul guvernului polonez de la Londra, generalul Sikorski și ambasadorul sovietic Maiski au semnat un armistițiu prin care se stipula reînființarea statului polonez, fără a i se stabili granițele și a le garanta amnistie tuturor cetățenilor polonezi. Deasemenea s-a permis înființarea unei armate poloneze care să lupte cu Germania nazistă. Generaluk Wladyslaw Anders, care se afla închis la Lubianka de 20 de luni, a fost numit comandantul acestei noi armate într-o întâlnire surpriză cu Lavrenti Beria. „După această întâlnire, generalul Anders a părăsit închisoarea într-o mașină NKVD cu șofer, îmbrăcat în pantaloni și cămașă, dar fără pantofi”. (Anne Applebaum, Gulag. O istorie, E. Litera, p. 469)
Autoritățile sovietice au refuzat să-și asume vreo responsabilitate față de armata polonă, deasemenea cetățenii polonezi de origine ucraineană și bielorusă din teritoriile anexate de URSS nu au fost admiși în noua structură militară, ca urmare au apărut mari tensiuni între prizonieri. Deasemnea, armata poloneză odată formată nici nu a fost aprovizionată spunându-li-se comandanților să îi aprovizioneze guvernul polonez. Un ofițer și-a amintit groaza pe care a resimțit-o când și-a dat seama că „o mare de oameni care părăsiseră locurile unde fuseseră deportați și exilați… se revărsa acum în ținuturile înfometate ale Uzbekistanului pentru a se aduna în jurul unei armate care era și ea subnutrită și decimată de boli”. (Anne Applebaum, Gulag. O istorie, p. 470)
Temându-se că situația s-ar putea înrăutăți, generalul Anders și-a schimbat planurile în martie 1942. În loc să pornească de la Kuibîșev spre vest, pe front, el a obținut aprobarea să evacueze trupele din Uniunea Sovietică în Iran. A fost o operațiune de amploare: 70 mii soldați polonezi și alți 41 mii civili au fost evacuați. Armata poloneză a luptat apoi în Italia și Franța.
Atacul german asupra Uniunii Sovietice efectuat prin surprindere în 22 iunie 1941 a schimbat fundamental datele problemei; foștii aliați au devenit inamici și prin urmare soldații germani capturați au devenit prizonierii sovieticilor. Pentru început au fost puțini germani luați în captivitate, dar pe măsură ce rezistența sovietică se va accentua numărul lor va spori iar tratamentul se va înăspri, devenind criminal.
Dar despre toate acestea în reportajele viitoare.
Foto: masacrul de la KATYN / sursa: coperta cărții „Cazul Masacrului de la Katyn” de Jozef Mackiewicz
Vezi și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
