Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste (16)
Uciderea prizonierilor în marșurile morții
Apropierea sfârșitului pentru Germania lui Hitler nu a domolit furia autorităților naziste ci chiar a exacerbat-o, producând în continuare crime greu de explicat. Pe 13 martie 1945, ziua în care 2500 de berlinezi au murit în raidurile aeriene și 120 mii au rămas fără case, Martin Borman (șeful Cancelariei) a ordonat ca, din motive de securitate, prizonierii să fie mutați din zonele apropiate de front spre interiorul Reichului. Uciderea prizonierilor bolnavi și marșurile morții dinspre lagărele de concentrare expuse spre altele mai sigure sunt probabil unele dintre cele mai înspăimântătoare aspecte ale vieții celui de Al Treilea Reich. Cei care erau prea slăbiți ca să poată mărșălui sau cei considerați periculoși din punct de vedere politic au fost spânzurați sau împușcați de SS sau Gestapo. Uneori erau folosiți chiar membri Volkssturmului pentru a forma plutoane de execuție. (Antony Beevor, Berlin, p 232)
Desigur că au existat și oameni, după cum își amintește Heinrich Demerer care avăzut chipuri înțelegătoare în rândurile civililor care priveau marșul prizonierilor, iar mulți dintre civili le dădeau pâine. Alte amintiri despre marșurile de la Ravensbruck oferă exemple cu copii care povesteau că părinții lor puneau apă și cartofi fierți pe marginea drumului pentru prizonieri. Dar, foștii prizonieri nu-și amintesc decât respingerea pe care o resimțeau din partea celor pe lângă care treceau. (Ian Kershaw, Sfârșitul, Edit Corint p. 633)
Chinurile din vagonul ce-i ducea spre moarte
Și lagărul de la Buchenwald a fost evacuat în aprilie 1945 în condiții groaznice și Paul Rassinier spune destule despre ceea ce a însemnat o astfel de întreprindere:
„Convoiul, un lung șir de vagoane dezarticulate ce scârție pe șine se înfundă încet în uriașa gaură a nopții. O locomotivă dintr-o altă epocă transpiră, suflă și se chinuie, tușește și scuipă, patinează și pocnește. De o sută de ori are aerul de a evita efortul ce i se cere.
Plouă, plouă fără încetare. În vagonul deschis, optzeci de trupuri prăbușite și chircite se înghesuie unele într-altele. Vii? Morți? Nimeni nu știe. Dimineața se trezesc înghețați în zdrențele lor sărmane, slăbiți, transpirați, palizi, cu ochii ieșiți din orbite din cauza febrei și năucelii. Cu un efort supraomenesc se desprind din amorțeală. Zăresc lumina zilei, simt acele lungi ale ploii trecându-le prin zdrențe, prin pielea subțiată și asprită, pătrunzându-i până la oase. Îmi strâng spinarea într-un imperceptibil frison. Prin ceața febrei și prin ploaia ce cade fără oprire, zăresc oamenii în uniformă, înarmați până în dinți, așezați în cele patru colțuri ale vagonului, impasibili dar vigilenți. Plouă, plouă continuu. Un aer greu încărcat de miasme se ridică din trupurile noastre, se pierde în frigul umed și în noapte..
Când au plecat erau o sută. Adunați în grabă, cu câinii pe urmele lor, aruncați de-a valma în vagon, printre lovituri și urlete, s-au prăbușit atunci când s-au văzut gata de plecare fără hrană pentru călătorie. Au înțeles imediat că-i așteaptă o nouă încercare. Cei care și-au manifestat dorința de a-și satisface nevoi urgente au fost luați de guler, lipiți cu brutalitate de pereții vagonului și executați fără altă formalitate. Ziua următoare alți 3-4 s-au prăbușit de epuizare, au fost împușcați în cap cu sânge rece”. (Valeriu Munteanu, Paul Rassinier, op. cit. p. 184)
Britanicii miloși cu rușii
Înaintarea sovieticilor în Silezia în iarna anului 1945, impunea și evacuarea taberelor de prizonieri de război. Gărzi și prizonieri se târau împreună prin regiuni sumbre, acoperite de zloată sau zăpadă, fără să știe încotro se îndreaptă și cu ce scop. Într-o după amiază, târziu, un convoi de prizonieri britanici a trecut pe lângă un grup mare de prizonieri sovietici ce mărșăluiau cu zdrențe înfășurate în jurul picioarelor goale.
«Fețele lor palide și lihnite, scria Robert Kee, contrastau oribil cu barba neagră lăsată să crească în voie. Numai ochii aveau o strălucire nepământească, rătăcită și fugară, în același timp atât de umană, transmițând parcă din străfundurile ființei un mesaj S.O.S. Britanicii au adunat ce aveau prin buzunare, săpun sau țigări, și le-au aruncat rușilor. Unul dintre pachete a căzut prea aproape. Când unul dintre prizonieri s-a aplecat să-l ridice, un gardian Volksturm a alergat și i-a zdrobit degetele. Apoi l-a lovit cu piciorul și cu patul armei. Incidentul a provocat vociferări puternice și furioase din partea coloanei britanice. Gardianul a încetat să-l mai lovească și i-a privit uluit. Desigur, devenise atât de înrăit și atât de obișnuit cu brutalitatea, încât nu-i mai trecea prin minte că oamenii aveau dreptul să protesteze. A început apoi să strige la ei și să-și agite arma amenințător, dar vociferările lor au devenit și mai puternice. Ceilalți gardieni au venit tropăind să reinstaureze ordinea și l-au împins înapoi pe gardianul din Volkssturm spre prizonierii lui. „Doamne Dumnezeule” – a spus cineva de lângă Kee – le voi ierta rușilor orice vor face acestei țări când vor veni. Absolut orice». (Antony Beevor, Berlin, Căderea 1945, p. 89-90).
Americanii au parcurs 1100 km infernali
Prizonierii englezi de la Monorowitz-Auschvitz au avut o soartă ceva mai bună. Erau aproximativ 230 prizonieri din tabăra aliaților, cărora un ofițer superior din Wehrmacht, Messer, le spuse, în 23 ianuarie 1945, să părăsească lagărul, nu mai erau prizonieri de război. Arthur Dodt a luat decizia, împreună cu alți prizonieri, să se îndrepte spre vest, spre a lua contact cu liniile americane, temându-se de modul în care aveau să fie primiți de sovietici dacă o porneau spre est. Nu știau ce îi așteaptă. Prima zi înaintară aproape 16 km, deși nu aveau nimic de mâncare iar noaptea și-o petrecură într-un hambar. Se pare că înaintea lor mergea un căpitan neamț care aranja cazarea oamenilor. Temperatura scăzu la -22 grade. Plecară la drum în dimineața următoare în jurul orei 4, fiind nevoiți să treacă peste cadavrele a sute de evrei morți împrăștiate pe drum, parțial acoperite de zăpadă. Unii muriseră de frig, alții fuseseră împușcați în cap. În următoarele 20 de ore parcurseră aproape 65 de km. Majoritatea începuseră să sufere din cauza degerăturilor de la mâini, picioare și urechi, iar unii se opriseră din mers, prăbușindu-se la marginea drumului ca să moară. Un sergent, Andy, mergea când în fața când în spatele coloanei încurajându-i pe oameni să nu renunțe. Avură și noroc că într-un sat de pe un drum lateral un gospodar neamț îi hrăni cu o supă fierbinte, pâine și surogat de cafea. Zilele se dovedeau în continuare lungi, cu foame și frig deosebit, fiind și atacați din când în când de avioane rusești, în urma cărora au rezultat morți și răniți. Într-o seară, ajunseră la o clădire care adăpostise prizonieri de război ruși, unde găsiseră paturi suprapuse, cu saltele pe ele. Mulți se prăbușiseră recunoscători pe saltele, dar Arthur își petrecu noaptea afară pe o pătură deoarece detectase prezența în saltele a unor „mici torționari”. A doua zi dimineața mulți s-au trezit cu pleoapele umflate din cauza mușcăturilor. 190 După ce au ajuns în Cehoslovacia traiul li se amelioră. Dar, de la Praga porniră din nou spre Germania unde două zile au rămas în orașul Weiden, după care au mai parcurs 68 km până la Regensberg, unde s-au întâlnit cu un ofițer american care le-a spus că într-o zi sau două vor fi eliberați. Dar, aici se întămplă o ultimă tragedie, 20 de foști prizonieri de război fură uciși de aliații americani, cu 24 de ore înainte de eliberare, în urma unui bombardament de artilerie! Supraviețuitorii au fost într-adevăr eliberați a doua zi după ce au parcurs 1100 kilometri infernali.(Colin Rushton, Sabotorul de la Auschvitz, p. 132)
Oameni buni, oameni răi
Cyril Quartermaine, prizonier și el la Auschwitz, a ținut un jurnal cu deplasarea lui din lagăr spre interiorul Germaniei în ianuarie 1945:
„Drumurile sunt pline de căruțe, cu persoane evacuate care trec prin Jitchin, unde poliția flanchează drumul pentru a-i împiedica pe oameni să le dea de mâncare celor din coloană. Oamenii legii țin pancarte pe care scrie că prizonierii sunt gangsteri care le bombardează orașele și le omoară copiii. Tot aici nemții au împărțit pliante prin care cereau voluntari să se alăture armatei germane, în lupta comună împotriva bolșevicilor. Am ajuns la Furstenbruch. Toate săniile au fost abandonate. Oamenii de aici sunt foarte buni, ne-au dat supă, clătite și pâine. Sunt încartiruit alături de 27 oameni într-un hambar. Bine hrăniți cu cafea și pâine, prăjituri de casă acoperite generos cu gem și cartofi copți.
Continuăm marșul pe drumuri înzăpezite și acoperite cu gheață, trecând pe lângă evrei morți înșirați de-a lungul drumului. Unii au murit de frig și înfometare, alții au fost împușcați sau omorâți în bătaie. Urechile mi-au degerat și sunt foarte umflate. Suntem toți foarte slăbiți din cauza lipsei alimentelor”. Cyrile povestește și despre primirea bună de care au avut parte în Cehoslovacia. Pachetele primite de la Crucea Roșie la salvează în continuare viața pentru că de la nemți nu primesc nimic. În 30 martie au ajuns la Nurnberg și s-au instalat în Stalag 23D „un lagăr foarte mare. Sunt și ruși aici. O duc mai rău decât noi, sunt într-o stare deplorabilă. Am fost despăducheați la 2 noaptea. În 29 aprilie vedem tancuri, care se dovedesc a fi ale yancheilor. Am ajuns în prima linie a frontului. Vorbim cu ei și aflăm că vor ataca Moosburgul. Mergem în spatele frontului. Suntem liberi”! (Colin Rushton, op. cit., p p. 183-189)
Supraviețuitorii de la Belsen arătau ca morții!
În 15 aprilie 1945, când britanicii eliberaseră lagărul de la Belsen, numărul cadavrelor neîngropate se ridica la 10 000.
„Supraviețuitorii arătau aproape la fel de groaznic ca morții, niște siluete scheletice care se luptau pentru resturi de mâncare sau zăceau nepăsătoare în propriile excremente. Britanicii erau căliți în lupte și credeau că văzuseră totul traversând Europa. Însă lagărul din Belsen îi făcuse să plângă ca niște copii”.
Lagărul avea să fie bombardat de aviația germană în 20 aprilie de către avioane Focke-Wulf ucigând mulți prizonierii, dar au ucis și mai mulți necombatanți pe un câmp plin de vehicole ale Crucii Roșii. (Nicholas Best, Cinci zile care au zguduit lumea, p. 81)
Francezi îmbrăcați în uniforme germane
Pentru a se asigura paza lungilor coloane cu prizonieri de război, toți cei care purtau uniformă, indiferent din care, până și pompierii sau lucrătorii feroviari, au fost adunați pentru a însoți primele coloane care urmau să mărșăluiască spre vest.
„Eram prada unui îngrozitor vălmășag de sentimente”, scria Grossman. „Incendii și fum, fum, mult fum. Grupuri uriașe de prizonieri de război. Chipurile lor oglindesc o cumplită tragedie, iar suferința lor nu este numai personală ci și suferința cetățenilor unei țări distruse”. (Antony Beevor, Berlin, p 523)
Un mic grup de militari francezi SS, înarmat cu aruncătoare de rachete, a fost capturat de trupele sovietice. Subofițerul francez a susținut că erau prizonieri condamnați la muncă silnică și că germanii îi obligaseră să poarte uniforme nemțești când Armata Roșie lansase atacul de pe Oder. Spre norocul lor au fost crezuți. Trupele sovietice încă nu aflaseră despre tatuajele SS. 195195. (A. Beevor, Berlin, p 437). În acest timp, prizonierii francezi au fost siliți să sape tranșee în Berlinul încercuit.
Ura civililor
Nici în aceste zile de final tragic, germanii nu se puteau elibera de ura pe care o aveau faţă de semeni de ai lor din cauza drogului îndoctrinării pe care l-au inhalat. Iată un astfel de caz povestit de unul dintre supravieţuitorii din insurecţia varşoviană, care a avut loc în augus-septembrie 1944. L. Halko este făcut prizonier şi dus să sape tranşee în apropiere de Dresda. Era în 10-12 februarie 1945, în ajunul bombardamentului nimicitor efectuat de aviaţia anglo-americană. L. Halko nu suportă să construiască tranşee pentru inamic şi evadează:
„Timp de două ore mă învârt fără să găsesc gara centrală. Lângă un parc zăresc semnul de pasaj subteran pe care scrie Luftschutzkeller. Probabil că acolo se află adăposturile antiaeriene. Se întunecă, mi-e frig şi mi-e frică, aşa că o iau în jos pe scări, unde se află o cameră mare şi goală luminată de becuri ce împrăştie o lumină chioară. Mă aşez pe o bancă, mănânc un biscuit şi adorm.
Mă trezesc din cauza exploziilor puternice de bombe ce zguduie pământul şi a sirenelor ce urlă în noapte. Imediat sunt înconjurat de o mulţime de germani înspăimântaţi care umplu rapid adăpostul. Nemţii tremură de frică la fel ca şi mine. Avioanele vin în valuri. Bombele cad ore întregi. Luminile din adăpost clipesc, apoi se sting”. În acel moment Halko are o discuţie cu neamţul de lângă el, care îl depistează a fi polonez şi îi porunceşte să iasă afară. „Înainte să ajung la ieşire simt pumnii tuturor celor pe lângă care trec lovindu-mi corpul. Femeile dau cel mai tare. Doamne, mă gândesc, germanii ştiu să urască, chiar şi atunci când ei înşişi se află în pragul morţii”. (Norman Davies, Varșovia, E, Rao, p. 6o7)
Doar trei francezi au supraviețuit măcelului
Aflați în retragere și derută, în primăvara lui 1945 germanii au săvârșit acte de cruzime absolut de neînțeles pentru trupe aflate în situația lor. În vreme ce generalul american Patton înainta cu viteză în interiorul Germaniei, în aprilie 1945, trupele SS, ajutate de unități Volkssturm, executau un număr mare de oameni, masacrând prizonierii din lagărele de concentrare indiferent de proveniența lor. La fabrica din Thekla, acolo unde se produceau aripi de avion, situată la 3 km de Leipzig, trei sute de prizonieri au fost băgați cu forța de trupele SS și forțele auxiliare Volkssturm într-o clădire izolată. Toate ferestrele au fost blocate, după care SS-ul a aruncat în interior bombe incendiare. Cei care au reușit să iasă din clădire au fost mitraliați fără milă. Numai trei francezi au supraviețuit măcelului. Peste o sută de prizonieri aliați au fost executați în curtea interioară a închisorii din Leipzig. (A. Beevor, Berlin, p 279)
Și alți prizonieri evacuați din lagăre au fost omorâți cu premeditare de către germani. Un gup din lagărul Dora, estimat la câteva mii de prizonieri, a fost închis într-un hambar din Gardelegen în timpul nopții de către poliția locală și membri ai tineretului hitlerist, iar când pereții hambarului s-au prăbușit din cauza presiunii trupurilor, aceștia au turnat benzină pe acoperiș și i-au ars de vii pe cei dinăuntru. Foarte puțini au eușit să scape. Cadavrele încă ardeau când au sosit americanii a doua zi. (Richard J. Evans, Al treilea Reich vol III, p. 713)
Americani ciomăgiți până la moarte
Prizonierii capturați în timpul ofensivei din Ardeni și mai târziu au avut cel mai mult de suferit dintre aliați, pentru că germanii nu mai aveau posibilități pentru a le oferi minimum de condiții necesare supraviețuirii, ca să nu mai spunem de frustrarea militarilor germani care se găseau neputincioși în calea armatelor aliate. Godffrey Blunden scrie că a întâlnit la sfârșitul războiului un grup de prizonieri americani tineri, pe jumătate morți de foame, cu
« „coastele de xilofon”, obrajii supți și „mâini slăbănoage. Sunt nebuni de bucurie că se întâlniseră cu un alt vorbitor de engleză. Unii dintre prizonierii americani pe care i-am întâlnit în această dimineață par a fi cei mai demni de milă din câți am văzut. Sosiseră în Europa doar în decembrie anul trecut, merseseră imediat pe front și fuseseră izbiți în plin de contraofensiva germană care avusese loc în Ardeni în acea lună. De la capturare, fuseseră mutați aproape continu dintru-un loc în altul. Povesteau despre camarazi ciomăgiți până la moarte de gărzile germane doar pentru că rupseseră rândurile pentru a lua sfeclă de zahăr de pe câmp. Erau și mai demni de milă pentru că erau băieți recrutați din case frumoase, dintr-o țară frumoasă, neștiind nimic despre Europa.» (Antony Beevor, Al Doilea Război Mondial, RAO Class, p 774)
Mulți dintre călăii prizonerilor de război au fost judecați după capitularea Germaniei, unii plătind cu moartea pentru crimele făcute, dar și mai mulți au scăpat cu viață și au fost uitați apoi, pierduți în hățișul problemelor juridice și în dezordinea care a urmat Păcii.
Foto: eliberare lagăr Buchenwald 11 aprilie 1945 / sursa: facebook US Embassy Bucharest
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
