Irina Alexandrescu s-a născut la 15 septembrie 1978, în Craiova, jud. Dolj. A studiat Relații Economice Internaționale în cadrul Facultății de Științe Economice din Craiova, urmând și un master cu specializarea Studii Europene. În prezent lucrează ca Auditor Intern. Publică în diverse reviste literare, dintre care amintim: Scrisul Românesc, Poezia, Banchetul, Caligraf, Sintagme literare, Meridianul Cultural Românesc, Oltart, Helis, Caietele NORR, Revista Timpul din România, ediția din Republica Moldova, Planeta Babel. Este prezentă în antologiile: Primăvara cuvântului și Vara cuvântului (eCreator, Satu-Mare, 2019), Row of masks (EdithGraph, Buzău, 2020), Vis cu Nichita – vol. X (RoCart, București, 2020), Le Blues Roumain – Vol. 2 (Edition Unicité, Franța, 2022). A publicat volumele de poeme: Cuțite la țintă vie (Scrisul Românesc, Craiova, 2018) și Jurnalul unei femei grele (Sitech, Craiova, 2021).
Sonet
aseară am făcut baie
în cadă
doar ce scoseseră trupul tău mort
mi-am dat cu puțină apă după urechi
și la încheieturile
mâinilor
acum miros ieftin
ca orice hoit
dar ce încrâncenare între coapsele mele
deschise
cu toată duhoarea rămășițelor
cu care m-ai posedat sălbatic
odată.
Neutru?
…și după plecarea din vechiul oraș se întâlnise cu fabricanții, acei bărbați musculoși care mestecau cu poftă hălcile de fier și cu bocancii durerii călcau pe coridoarele despuiate de orice gând. el, firav, cu ochii mari și gene lungi, cu încheietura mâinii subțire, cu poziția heraldică pe scenă, forfecând aerul cu picioarele-i drepte și fine, el, în stare să asculte Traviata de sute de ori, până-i putrezeau violetele la cingătoare, chiar el, prețiosul, fu aruncat în matrițe incomode și de atunci nu mai trăi altceva decât zile de bâlci nesfârșite, înlănțuit cu sârmă ghimpată și capre de lemn pe care așezat fiind, trebuia să imite strigătele și mișcările născătoarelor.
ei, fabricanții, soseau la scenă și smulgeau limbile sufleurilor pentru ca el să rămână singur. își scoteau tacticos șosetele din piele de pește și așteptau ca el să-și termine corvoada și când venea vreo femeie cernită sau o soră angelică, le opreau cu degetele răsfirate, strigând: aici este obiectiv militar! sunt matrițe pentru construit bărbați! cu biciul, cu genunchiul și glasul de tunet. aici este bun fardul, gustos, se înghite odată cu apa. avem jocuri dulci și roiuri stelare care descind din zei și-și acoperă călcâiul cu zale.
cum a venit? plăpând.
cum va pleca? urlând!
grotescul în strat gros
mi se așază pe pleoape
să le deschid
pân’ la os
să alunec pe ape.
Dus – întors
poza aceasta este dinaintea lui radu. este de pe vremea când îmi iubeam rochia roșie și plângeam pentru dragoste între pereți din bare închise la culoare. când îmi puneam tangouri la pick-up și dansam frumoasă, cu haina lui de piele neagră. haina celui ce mă iubise, căci radu, cu cuvintele-i meșteșugite, căzuse cu zgomot în mijlocul cambrat al tăcerii mele. îl auzeam cum îmi incită jucăriile stricate, lăsate în urmă, la dans.
pe radu l-am iubit. lui i-am scris într-o seară: tu ești a opta minune și n-o dau lumii. i-am șoptit cu ochii încremeniți că totul de el atârnă, iar eu, eu cel mai mult mă legăn la cel mai mic sunet al respirației lui.
el m-a învățat să depărtez picioarele, să-mi umezesc buzele, să trec unghiile lungi peste coapse, întorcându-mă cu spatele, așteptând.
lacrima rozei mele, el a cules-o și tot el a râs în hohote când am tras cu palma cearceaful îmbujorat de rușinea mea.
și cu el am învățat singurătatea. singurătatea încastrata în mușchiul de pământ crescut în perdele, în oftatul motoarelor din stradă, bătând darabana în sufrageria ta, în momentul acela când speli cada și-i simți căldura aproape de spinarea ta încovoiată, în pătrățelele sfioase ale interfonului și jardinierele incolore din balcon.
și atunci când căldurile deveneau insuportabile, pătrundea el, strigându-mă pe alt nume, în viscerele casei mele se stropea cu apă de flori, invadându-mi flacoanele cu parfumuri dulci, grele, tămâioase, parfumurile mele de fată frumoasă, de femeie abia începută, căci nimeni pe atunci nu era lăsat să tragă aer în piept din răsuflarea mea, niciun arlechin ghemuit în stropii de burniță ai dimineților nu-și zornăia talanții lângă nurii mei înfloriți.
…
acum știu că boala vine pâș-pâș
acum știu că dragostea-i un batic de picoteli roșiatice
acum știu să adun cu ambele palme buchete de dracilă pentru catafalcul masculilor
cunosc în amănunt genocidul
și pe radu îl cunosc acum
doar îi car apă de patruzeci de zile
asta este ultima găleată, zic, și îmi trag tocul înalt
din țărână.
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
