AMINTIRI DIN COPILĂRIA CRETINIEI MELE (4) | „LASCIATE OGNI SPERANZA, VOI CH’ENTRATE!” [Dante, „Infernul” III, 9]
– Partea a treia –
[NOI EXPLICAȚII. Titlul acestui nou mini-serial (inaugurat nu cu multă vreme în urmă) s-ar fi dorit a fi „Amintiri despre viitorul cretiniei mele” – un fel de calchiere a mult-cititei cărți „Amintiri despre viitor”, scrisă de Erich von Daniken și pe care am devorat-o pe vremea asolescenței… Nu sunt adeptul ipotezei paleo-astronautice, nici denigratorul acesteia; pur și simplu sunt sceptic… Am fost întrebat care este povestea cu „cretinia mea”. Simplu: reflectând la lumea de azi, constat două lucruri. Întâi, lumea social-politică a prezentului îmi evocă în minte reprezentările cretine pe care le aveam în copilărie (despre „acea” lume, evident…); apoi, constat că scena, în care „îmi fac (încă) numărul” acum, nu este cu nimic deosebită de vreme când „mă jucam cu puța’n în nisip”. Nu sunt nici adeptul „eternei reveniri”, am mai spus-o, istoria nu se învârte nici în cerc și nici nu face o spirală în timp. Dar tot ce se întâmplă azi, mai ales în Românica (dar și în lume!), pare o re-editare sui-generis, i.e., tragi-comică, a unui trecut dorit revolut, mai degrabă, o reflexie a acestuia într-o oglindă deformată. Q.E.D. … Autorul]
1. „Ai chil for moni, băt bicoz iu ar mai frend, ai chil iu for notin”…
…vă mai amintiți?… filmul-capodoperă „Hombre”? Este – fantezist spus – celebra replică a banditului „Pedro Bambulas” (pentru mine…), alb, crescut de apași, care bântuind prin pustietățile Texasului (fără diligență, nu se putea…), capturează un grup de pionieri yankei, porniți cu căruțele „lor” cu coviltir, să cucerească Far-West-ul. Din câte îmi amintesc (din copilăria cretiniei mele), parcă Paul Newman face memorabilul rol și pentru care a stat luni de zile în același pustietăți „latino”, spre a-și strica „suficient” engleza (yankeo-britanică) de dragul filmului…
Ce amintire, boieri dumneavoastră! Iacătă: la „retragerea cu torțe” a inspecției / vizitei „Bătrânei Doamne” (vezi Friedrich Durrenmatt!…) trimisă de Donald-Duck-Dick, i.e., după „cina regală” de la o vilă de protocol din Bula lu’ Pândaru, cred că ăsta a fost mesajul (pardon, masajul!) lăsat de noii yankei (foști Pedros Bambulas) pentru noi, cei gringos „mioriticos”… Sufocat de atâta așteptare întru pupatu’ în „poponeață” a rezidentului de la Casa Albă (de pe Potomac!… nu uitați că și la Moscova există o „Casă albă”, recte Parlamentul ex-sovietic… amintește de un iglu lapon), românașul (reprezentat de establishment-ul – gazdă primitoare) a conchis: problema vizelor și a anulării turului I prezidențial este destul de „problematică”, deci să ne reamintim de înțelepciunea „Legilor lui Murphy”… „Dacă o problemă nu poate fi rezolvată, poți întotdeauna să o complici până nu mai are sens”… De restul problemelor românești discutate cu yankeii, i.e., făcutul „temelor de casă”, nu mai pomenesc…
Ce-au lăsat în urmă „gringos yankeos”? Eternul „circ fără bani” (de data asta… la propriu…) legat de „raliul” prezidențialelor. Cum îl putem caracteriza succint? Printr-un citat… desigur: „Cetățeni ai României, Atenție! Cine se comportă urât, nerespectuos, înjură etc., în viața următoare se va naște tot în România!” [Anatol Basarab]. La care, un anonim (parol!) ar putea răspunde (inclusiv yankeilor de care pomeneam): „Fie pâinea cât de rea, tot ți-o fură cineva”. Înlocuiți substantivul „pâine” cu cel de „vot pentru prezidențiale”… Corolarul acestei mini-crize de „citato-manie”?: „Toată lumea vrea să meargă în Rai, dar nimeni nu vrea să moară” [Peter Tosh]…
2. „Ți-ai dori uneori să fii canibal, nu atât din plăcerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât din aceea de a-l vomita” [Emil Cioran]
În Partea a doua a acestui episod anunțam că ar trebui să urmeze o „radiografie” personală a caTindaților mai răsăriți din „plutonul celor 11” pentru Cotroceni. Ar fi însemnat să vă plictisesc și mai mult cu ceea ce vi se toarnă pe gât (pardon, pe urechi și în ochi!) zi de zi… Mă voi rezuma – ceva mai departe – doar la niște „crochiuri”…
Am trecut – destul de firav – peste „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea” (pace, Dimitrie Cantemir!), recte, conflictul Țaței Leana of Câmpulung cu propriul partid pe care-l păstorește (încă!), cu contra-caTindatul (?) Nicușor. Lamentațiile sale cu iz „victimologic” mă lasă rece; muierea asta nu vrea să înțeleagă că le are cu președinția, ca sula cu prefectura… mă rog, e treaba „muierimii” sale… Chiar dacă, joi seara, se anunța „marea victorie” în instanță, a celei <<cu gura plină de dinți; să juri că-s ai Ei…>>… Apoi, am trecut-o sub tăcere pe Lavinioaia di Dej: ea o ține langa cu creșterea natalității la români (vezi Doamne, suntem o națiune pe cale de dispariție…) fără însă a se implica personal (sic !)… Fiecare pasăre, pre limba ei… Fără „Blow-job”!… Intenție nobilă, de altfel, precum și salvarea tineretului nostru de putreziciunea drogurilor… Numa’ că – mă chitesc eu – trebușoara asta nu ține de prerogativele unui șef de stat… mă rog (din nou), „mămica” legii mămicilor poate continua pe drumul acesta. „Poteca” o fi pornind de la un cătun uitat de lume din Apuseni, (fără natalitate de 35 de ani!), vizitat, telegenic, de „distinsa”, dar nu duce la palatul Cotroceni… Nu mai amintesc aici bancul cu Motanul Arpagic și țiganul, pe teme de sporirea natalității. Cât privește problema drogurilor, aceasta e o temă mult prea serioasă, mult prea gravă spre a o lua la mișto.
În Săptămâna Mare, ar fi fost de așteptat ca tot românașu’ să penduleze între cucernicie și lăcomie. Prima – mimată sau nu – ține de tradițiile creștin ortodoxe (unde Paștele este cea mai mare sărbătoare a anului calendaristic). A doua – cred că imposibil de mimat – este pornirea intempestivă spre „Marea crăpelniță” ( „La Grande Bouffe” / „The Big Feast… poate ați văzut controversatul film…): după cea mai mare ajunare a sezonului – presărată doar cu două „dezlegări la pește” – începe isteria alimentară ce va conduce pre mulți la <<Urgențe>> gastro-intestinale. Cu bani puțini sau chiar împrumutați, dârdâind ca piftia de Crăciun, în fața prețurilor „zbenguinde inflaționist”, tot românașu’ va face pe dracu’-n patru, numa’ să aibă ce „crăpa” (termen luat de la mitici!)… și… evident, ce be (termen ardelenesc!)…
Între miasma de tămâie contrafăcută și și cea a hoitului de mel (termen de Cluj!) care – în anumite cazuri (nefericite!…) – înainte de tăiere „zicea” ham-ham sau miaou-miaou…, s-a găsit timp din belșug pentru o îndeletnicire plăcută (?) în spațiul mioritic: campania aRectorală prezidențială… Aflată-n „prelungirile” dictate de „arbitrul” BEC, ne mai încarcă odată cocoașa destul de frântă și așa, grație stresului existențial cotidian… Se spune că, într-o democrație (la noi, imatură, dar măcar „adolescentă”) dreptul „sacru” (de ce?) la vot universal presupune un act de decizie. De aici pornește raționamentul care-și dă singur cu stângu’-n dreptu’: Orice decizie este urmare a unei alegeri. Orice alegere este un act rațional (oare?). Orice act rațional se produce în cunoștință de cauză. Dar (!)… prostimea habar n-are pe ce lume trăiește (să nu fie de mirare că, la țară sau pe la cine știe ce „margini” de mahalale „urbane”, prin cine știe ce coclauri uitate și de D-zeu și de Dracu’, niște moși-tatăi, sau mamăi – decrepiți da’ poate, „post-centenari” – mai cred că-n capu’ statului mai tronează tot Motanul Arpagic & Ovarășa Codoi…). Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar o felie substanțială de populație (în cel mai bun caz, analfabetă funcțional) se duce la vot, pe o „cărare lălăită” de tot felul de influenceri-țipțări pentru care, binele țării înseamnă exclusiv binele „propriu și personal”… Așa s-a născut fenomenul Mesia-Călin-File-din Poveste, urmat de ecoul (nu mai puțin aberant) al lui Gică a lu’ Simion și, mai nou, de reverberația putridă a „micului Titulescu”, dar în acompaniament de țambal melo-sentimentalist muieresc dinspre Câmpulung și Dej… Ce vreți? … Mujeres!…
Pornind pe urmele lui Salvador Dali care, într-un memorabil interviu dat lui Dan Hăulică (revista Secolul XX ), spunea că-i place la români că întotdeauna epicentrul cutremurelor se află la București (era 1977!!!), nu pot decât să grăiesc și eu – cu multă umilință! – niște modeste „constatări”. Întâi, orice competiție eRectorală de la noi are loc în sens negativist, i.e., nu promovarea propriilor proiecte de viitor, ci bălăcărirea cu cât mai mult noroi a „adversarului competițional, nu belicos (!)”… Apoi, plăcerea sado-masochistă a românașului de a-și spăla rufele murdare nu în familie, ci în buricul târgului. Iată de ce mediul eRectoral (prelungit!) este ca o dejecție scăpată de sub control dintr-o țeavă spartă pe unde se scurgeau zoaiele refulărilor și defulărilor sufragetelor și sufrageților… Iată de ce l-am pomenit pe Emil Cioran în titlul acestui paragraf…
3. Între umanizarea divinității și divinizarea umanului…
Da, acum când scriu, se „sparge” Joia Mare în zorii unei Vineri cernite… Mi-am propus să scriu ceva (de suflet de liber-cugetător…) despre sacralitatea dar și laicitatea Sfintelor Sărbători de Paști. A fi în postura mea nu înseamnă a aduce nici cea mai mică atingere celor care – cu suflet curat – se angajează plenar în farmecul tragic dar și glorios al Sacrificiului și Învierii. Dar umanizarea Divinului – prin sacrificiul de sine – și, apoi, Divinizarea umanului prin nașterea unei noi religii revoluționare în istoria umanității pare, astăzi, ceva prea mult, pentru condiția umană mizeră a prezentului. Mai ales dacă asistăm (cel puțin la noi, de peste 35 de ani) la o fervoare religioasă care, datorită excrescențelor isteroide, mai degrabă, false (!), ne inoculează tot mai mult o atitudine dubitativă… De aceea – transpunând evenimentul religios-uman în contextul eRectoral actual atât de fermentat putrid, mă gândesc acum la două lucruri: pe de o parte, nu știu de ce îmi vine în minte, obsedant, nuvela lui I.L. Caragiale „O făclie de Paște”…; pe de altă parte, nedorind să impietez spiritul Paștilor, voi scrie ceea ce am în intenție, numai pentru, eventual, „a doua zi” („The Day After” – o altă obsesie a mea), recte, ziua în care ardelenii noștri dragi „merg la udat”… fie cu parfum – pentru părul fetelor -, fie cu…, pentru gâtul personal…
La noi se poate aplica zisa: „Eu nu cred în oamenii care au principii, pentru că au permanent tentația să le calce” [Șerban Ionescu]. De aceea, atmosfera pe care eu o adulmec în aceste zile, predominant eRectorale, este mai degrabă cea din nuvela lui Caragiale (care numai eRectorală nu e!)… Dar… repet tot obsesiv, „sine ira et studio”, i.e. (cel puțin pentru mine, care, din principiu nu votez), fără „parti-pris” – uri!…
Deci să purcedem la câteva modeste observații…
(i) „<<Patimile după>>… Căcărău” (rușincă, Radu Banciu!). Madama Germina Nagâț (membră „activă” al CNSAS) poartă un nume „predestinat”. Nu știu de unde au luat nașii distinsei delatoare onomastica de „Germina”, dar știu că „nagâțul” este o creatură ce se „vâjește” cu Delta Dunării, pre unde bântuia nu mai puțin distinsul „Căcărău” (zis și Crin…). << Descriere. Este o specie de pasăre limicolă de talie medie, cu siluetă distinctă și aripi foarte rotunjite în zbor, ce prezintă dimorfism sexual.>> [ORNITODATA, „Societatea Ornitologică Română]. Cert este că Madama Germina a catadixit să lanseze – într-o anumită „parte a presei” – zvonul că Mr. Crin ar fi fost turnător la Secu’ (1988!…)… „Știre” exploatată copios de „inamicii” eRectorali (în primul rând, Nicușor)… Ce vor face „organele” cu „distinsa” delatoare, nu știu; trimiterea ei în „șomaj tehnic” e de resortul… „organelor”. Mr. Crin s-a străduit (și a reușit!) să probeze că nu este așa. În fapt, oamenii de bună-credință (din presă) au insistat asupra acestui fapt, pe deasupra, amintind de „alții”, care – realmente au comis-o: Guvernatorul BNR, o serie de membri ai Academiei Române etc. Îmi amintesc de vremurile când „Căcărău” era acuzat că doarme prea mult… Apoi, acum, i se reproșează că a stat 10 ani pe „banca de rezerve”, întreținut (în străinătățuri) de actuala sa mujer… Doamne, e foarte bine că a urmat astfel o cură de dezintoxicare sui generis… Cât despre ipostaza sa de „caTindat”, a fost singurul care a prezentat un proiect de țară. Iarăși, e drept, în limitele unui bun simț comun („deja vu”) pentru orice om cu scaun la cap și orientare normală spre Europa. Este „o țâră” cam prea „retoric”, dar pare să fie clar la minte… Din nou, fără „parti-pris”!
(ii) Ei, Nicușor… Nicușor!… Miticii tăi te-au votat primarăș peste Bula lu’Pândaru. Acum, tot mai mulți îți scot ochii că lucrurile „edilitare” nu sunt cum „trebe”. În definitiv, nu e vina ta! „Ante-mergătorii” tăi s-or fi „strofocat” și ei, cât au putut… dar, o cocină de oraș (în fapt, o mahala multilateral dezvoltată) rămâne ceea ce este… Marele Vlad Țepeș (în 1459) nu a știut la ce se înhamă… O fi „capitala” Românicăi… eu, unul, m-am jurat să nu mai calc pe „acolo”… sunt prea clujean, prin adopție – prea arădean, prin esență – prea ardelean! Oricum, nu am înțeles de ce-ți trebuie Cotrocenii… La ultima „prezentare” televizată, unde realizatorii emisiunii ți-au adus și a ta mujer, te-am admirat pentru faptul că te doare „undeva” de formalismele „stării civile”… SUBSCRIU! Cei care cred că o familie e ca atare numai după ce ai spus „DA” la fatidica întrebare „De bună voie și nesilit de nimeni…” sunt ceva mai rău decât cretini… Lasă-i dracu’ să mustăcească! Unul a fost – însă! – J. Chirac, ce a trecut și prin experiența primăriei de Paris, apoi, și de premier și apoi… Eu îți urez succes… mi-aș dori o „finală” Căcărău – Nicușor… românașii ar putea dovedi că încă n-au căpiat…
(iii) „Micul Titulescu” este ceva greu de pătruns… După toate „limbricăriile” sale, dracu’ mai pricepe ce vrea. Adică, „el” știe!… Sunt sceptic la capitolul „minte cum respiră”, apoi și la visata lui sinteză originală – „umanismul populist-popular”, de tip Iliescu & grobianismul de „jucător politic” ce bate cu pumnul în masă, de tip Băsescu – pentru simplul motiv că „cei doi” au intrat în galeria lui „așa nu!”. Nimeni nu știe ceva clar privind relațiile sale cu puterea (mă refer la „organe / servicii”). Oricum, experiența de premier i-a tihnit iar tragedia de la Colectiv – sunt convins – nu i se poate pune în cârcă… avem recentul exemplu din Macedonia de Nord, apoi, accidentul de la Novisad… Dar, fiindcă tot veni vorba de vecinii și prietenii noștri sârbi, aici, am și eu ceva de spus. În primul rând, nu cred că a fost o tentativă de „suicid politic” atunci când ”s a scăpat” cu povestea cu inundarea unei zone (românești) din Clisura Dunării spre a salva Beograd-ul. Chiar „domnia sa” a revenit spunând că a „încurcat” anii, datele. Lucrurile aici sunt atât de confuze încât o anchetă aferentă va dura… sine die. În al doilea rând, toată „povestea” cu deschiderea vanelor barajului de la Porțile de Fier este neverosimilă: cât o fi fost el de premier în acea vreme, n-o putea face fără avizul specialiștilor (nu mai pun la socoteală protocoalele inter-guvernamentale România-Serbia). Chiar dacă „a convocat” (pe cine, exact?) în acel miez de noapte. În al treilea rând, răul Sava este „vinovat” de inundarea Beograd-ului; Dunărea (săraca!) cu barajul ei, era la sute de kilometri… În al patrule rând, chiar presa sârbă are o altă versiune (mai credibilă!) despre altă „poveste” – oferirea (sau cererea <?>) cetățeniei sârbe de către guvernul de la Beograd, „ilustrului” premier românaș. Lucrurile par atât de încurcate (pentru noi), încât, zău, nu merită „descurcat” acest mini-„Nod Gordian” (potrivit pentru un mini-„Titulescu”). Pe mine, nu mă mai interesează (n-are decât Mircea Dinescu să ceară „daune”…). Singurul lucru important – realmente! – pentru noi, este clarificarea ideii de „suveranism” a la Ponta… impactul său pentru un potențial „prezident” al Românicăi…
(iv) Despre Gică a lu’ Simion, ce să zic… „despre morții politici, numa’ bine”…Cum e cu povestea „turul doi, înapoi”, numa’ „Drăguțu’ de Sus” știe… E prea „Târziu”… să ne mai spargem creierii cu PUR … Aici e clar vorba de un caz psiho-patologic (la fel cu „Mesia”!). La fel cu baia făcută de Șoșocoaia (îmbrăcată, că de-ar fi fost altfel, bătea de la distanță toate filmele de groază…) în ceva baltă, însoțită de „prorocii” săi (câți or mai fi…). Sau la Mar-a-Lago, unde s-a dus (lăsând dracu’ Bruxelles-ul) cu pâra la „Vulturul cu cap alb” (dar gol!). Deci: pentru dementul de Gică, nu merită nici să ne răcim gura, nici să consumăm curentul pe computer…
Iată, boieri dumneavoastră, cei patru mușchetari (sau „Cavaleri ai Apopcalipsei”, versiune „post- A. Dumas”?). Ce ne rămâne de făcut? Să ne gândim la Dante, la Infernul LUI… căci noi, îl avem pe al nostru!…
Citește și:
- AMINTIRI DIN COPILĂRIA CRETINIEI MELE (3)
- AMINTIRI DIN COPILĂRIA CRETINIEI MELE (2)
- AMINTIRI DIN COPILĂRIA CRETINIEI MELE (1)
- Seria Istoria e o curvă, iar Politica lupanarul ei
- Seria Menajeria de sticlă
- Seria Pălăvrăgeală despre condiția umană
- Seria LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI
- Seria ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE!…
- AICI – Reportaje – seria Amintiri de la Kingsway House
