Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică (6)
Marșurile morții
Pentru început, autoritățile sovietice nu s-au îngrijit de hrana prizonierilor, nefâcând pregătiri din timp pentru aceasta. În plus, ezitau să hrănească prizonierii germani într-o perioadă când chiar cetățenii țării sufereau de foame. Rațiile au început să sosească abia la 3-4 zile după capturare, pentru niște oameni care nu mâncaseră aproape nimic de două săptămâni. Chiar și pentru cei bolnavi, aceste rații însemnau aproximativ o pâine la 10 oameni, plus o supă făcută din apă, cu câteva semințe din mei și pește sărat. Medicii se temeau, în același timp, mai mult de moarte de tifos decât de inaniție. Acolo, la Stalingrad au continuat să izoleze prizonierii suspectați în sistemul de galerii subterane. Au cerut autorităților să le pună la dispoziție mijloace de despăduchiere, în condițiile în care numeroși ostași ai Armatei Roșii și civili erau deja infectați. În aceste condiții, s-a înregistrat un număr foarte mare de decese încă din primele zile.
Cei mai norocoși prizonieri au fost aceia trimiși la unul din lagărele din zonă. Cei din punga din nord erau duși, spre exemplu, la 20 de kilometri, la Dubovka, la nord de Stalingrad. Făceau două zile până acolo. În timpul nopții au fost cazați în rămășițele fără acoperiș ale unor clădirii distruse de Luftwaffe.
Mii de prizonieri au fost conduși spre lagăre în ceea ce pot fi numite „Marșurile morții”. Pe drumuri lungi, fără mâncare sau apă, la temperaturi între 25 și 30 de grade sub zero. Unul dintre acestea urma o rută șerpuită din Stalingrad spre sud, pentru ca după 5 zile să ajungă la Beketovka, aflată imediat la sud de Stalingrad. În lagărul de la Beketovka majoritatea prizonierilor erau nemți, bolnavi de dezinterie, tifos scorbut, malarie, diaree etc. Din cauza condițiilor și tratamentului inuman la care erau supuși, mureau zilnic câte 25 prizonieri. Cadavrele erau dezbrăcate la pielea goală și depozitate într-un șopron din curtea lagărului. Când se strângeau circa 30 cadavre erau duse cu un autocamion la periferia localității și aruncate într-o groapă comună. În lagăr, prizonierii stăteam în niște camere dărăpănate, cu pământ pe jos, fără nici o învelitoare. Necesitățile fiziologice le făceau într-un colț al camerei, în niște butoaie. Hrana era aproape inexistentă. Prizonierii se băteau pe capetele de pește și alte resturi rămase de la masa paznicilor. (ANVR, De la Stalingrad la bătălia Moldovei, p. 169)
Când se trezeau descopereau camarazii morți
Dar, Beketovka era doar un lagăr de tranzit, de acolo prizonierii erau triați și transportați mai departe în condiții infernale, pe timp de iarnă. Din când în când, prizonierii auzeau împușcături în aerul înghețat și o altă victimă se prăbușea în zăpadă, nemaiputând să meargă mai departe. Setea era o amenințare, tot atât de mare ca și slăbiciunea cauzată de foame. Cu toate că erau înconjurați de zăpadă, au împărtășit soarta „Bătrânului marinar”, cunoscând pericolele care îi pândea dacă o consumau. Cel mai bine era să fii în fruntea coloanei și, cel mai sigur, să fii aproape de una dintre escorte. Unii ostași pe lângă care treceau se distrau, în pofida ordinelor, trăgând la nimereală în coloana de prizonieri.
Arareori aveau parte de un adăpost în timpul nopții, așa că prizonierii dormeau pe zăpadă unul lângă altul. Când se trezeau, mulți își descopereau camarazii de lângă ei morți și înghețați bocnă. În încercarea de a preîntâmpina acest lucru, era desemnat câte unul dintre ei să stea de veghe și să-i trezească pe ceilalți din jumătate în jumătate de oră. Toți trebuiau să se miște cât puteau de energic pentru a reactiva circulația sângelui. Alții nici nu îndrăzneau să se întindă pe jos. Sperând să doarmă precum caii, stăteau împreună în grup, acoperiți cu o pătură pentru a păstra căldura provenită de la respirațiile lor. (Antony Beevor, Stalingrad, p. 488)
Nimic de băut pe tot parcursul drumului
Marșurile istovitoare spre lagărele de prizonieri au redus mult numărul captivilor. Iată câteva mărturii ale acelor puțini supraviețuitori capturați la Stalingrad, care s-au întors după război în Germania. Wilhelm Gerke:
„Am fost încărcați câte 80-100 în vagoane cu paturi de scânduri. Pentru nevoi era decupată o gaură de 30/30 cm în podeaua de lemn. Într-un colț era o sobă și câțiva bușteni, precum și o bucată de metal tocit cu care să-i tăiem. Drept rație de hrană am primit două felii de pâine tare și din nou un hering sărat, dar nimic de băut pe tot parcursul drumului. Dacă se oprea trenul, cei care muriseră între timp erau scoși și depuși pe terasamentul de cale ferată. Când am ajuns la destinație și am fost dați jos, am fost împărțiți în două lagăre: Bauer și Neumann din fosta republică germană de pe Volga. Cei care nu puteau să meargă au fost urcați într-o sanie trasă de boi, condusă de o femeie, și cărați în felul acesta în lagăr. Femeile, deținute civile, erau ținute în lagărul din satul Bauer. Bauer era un loc frumos. Locuitorii lui fuseseră deportați iar satul fusese transformat în mai multe lagăre închisoare. Dintre cei 1000 de oameni care au fost ținuți acolo, au murit și până la 30 pe zi, cei mai mulți de tifos, distrofie sau dezinterie. În acele prime săptămâni, aproape nimeni nu a fost apt de muncă. În lagăr nu exista doctor, numai o soră medicală rusoaică, dar aceasta nu putea face nimic pentru a împiedica morțile.
În martie, lagărul Neumann a fost desființat, iar supraviețuitorii au trecut în lagărul Bauer. Cei 50 de oameni apți de muncă au primit misiunea de a construi un colhoz. În septembrie 1943, a fost închis și lagărul Bauer, iar noi, 70 de oameni apți de muncă și 150 de bolnavi, supraviețuitoriii grupului de 2000 de oameni, am fost transferați în lagărul Volsk”. (Reinhold Busch, op. cit. p. 117 )
Mărturii cutremurătoare
Albrecht Appelt: „Marșul devine un chin. Îmi simțeam picioarele ca de lemn. Nu eram în stare să-mi adun forțele. Mă lăsam dus de val. Treceam peste cadavrele mutilate ale soldaților care fuseseră călcați de tancuri. Erau împrăștiate peste tot, înghețate, deasupra zăpezii pătate de sânge. Totul e încă viu în mintea mea”.
Herbert Wendeller a trăit aceeași dramă, dar el mai adaugă că „mergeam peste zăpadă și gheață, trecând pe lângă cadavrele acelora care nu putuseră să țină pasul și fuseseră împușcați”.
Horst Rocholl a ajuns la limita suportabilității și nu mai dorea altceva decât să moară, dar tentația somnului de veci i-a fost schimbată de camarazii aflați în aceeași situație:
„Seara am fost atât de epuizat încât m-am așezat pur și simplu pe marginea drumului. Speram că soldații ruși care ne escortau mă vor scăpa de chin, trăgându-mi un glonț. Doi soldați din unitatea mea, care fără îndoială mă simpatizau, m-au apucat fiecare de o parte și m-au ajutat să merg și să-i ajung din urmă pe ceilalți. Mi-au spus ce aveau de gând să facă în captivitate. Voiau să muncească și erau hotărâți să facă tot posibilul ca să se întoarcă acasă. Atunci mi-am dat seama că asta vreau și eu”. Mulți germani n-au supraviețuit marșului, peste 20 de mii au murit pe drum. (Revista Historia)
Cadavre înghețate în vagoane
Prizonierii transportați cu vagoane de marfă, pe calea ferată, aveau o soartă chiar mai crudă, închiși fiind între patru pereți care nu îi apărau deloc de frig, hrănindu-se și bând apă doar atunci când se nimerea. În timpul războiului, își amintea V.V. Farsobin, ofițerii unei unități ce asigura paza podului de cale ferată de pe râul Kliazma (Pe linia ferată Vladimir-Tuma) își petreceau timpul liber la Ulîbșevo, distrându-se cu fetele din sat. Într-o seară din iarna anului 1942/1943, ofițerii au lipsit de la întâlnire. A doua zi când au venit, le-au explicat prietenelor lor motivul. Le-au dat atunci o veste cutremurătoare, rugându-le să păstreze secretul total asupra ei. Între Vladimir și podul de pe râul Kliazma sosise o garnitură de tren încărcată cu cadavre înghețate. Erau prizonieri de război. Soldații și ofițerii primiseră misiunea să-i descarce și să-i îngroape. Operațiunea durase toată noaptea. Reușiseră să îngroape numai jumătate din leșuri. Cealaltă jumătate fusese trasă pe o linie moartă între stațiile Ulîbșevo și Golovino, urmând a fi înhumată acolo. Erau soldați fără mantale – relatau ofițerii – îmbrăcați în tunici nemțești, înghețați în poziție șezând, culcat sau ghemuit. Faptul că nu purtau mantale însemna că fuseseră pedepsiți – au aflat fetele din Ulîbșevo în acea seară de la prietenii lor. (Florentina Dolghin, Arhipelagul GUPVI, Magazin istoric, iunie 1999, p 24 )
Răzbunare și compasiune
Prizonierii germani aflați în marș erau priviți de cetățenii sovietici cu multă mânie și dorință de răzbunare, știindu-se cum s-au purtat aceștia, în timpul înaintării, cu prizonierii sovietici. Natalia Ivanovna a fost o luptătoare care nu avea deloc sentimente de compasiune față de inamicii săi:
«Dar, până azi nu am iertat nimic. Și n-am să iert (…). Mă bucuram când vedeam prizonieri nemți. Mă bucuram că arătau atât de jalnic: în picioare aveau obiele în loc de cizme, pe cap tot obiele. Îi duceau prin sat și ei cerșeau.„ Măicuță dă pâine”! Pâine, pe mine mă uimea că sătenii ies din case și le dau, care o bucată de pâine, care un cartof. Copiii fugeau după convoi și aruncau cu pietre. Dar femeile plângeau.» (Svetlana Aleksievici, op. cit. p. 46)
Lui Hans Moezera i se părea frapantă atitudinea poporului sovietic față de germani. El a amintit și despre o bătrână care împărțea germanilor prizonieri aflați în trenuri murături în stația de tren Volski.
La suferințele pe care le îndurau prizonierii germani contribuiau până și cei mai mici dintre cetățenii sovietici care acționau sub imperiul poveștilor ce se spuneau despre fritzi. Nina Iakovlevna, comandant instructor sanitar, spunea că fratele ei mai mic i-a povestit cum prin orașul lor atunci când trecea, sub escortă, o coloană de prizonieri nemți, niște puștani se întreceau să-i nimerească cu praștia. Mama lui i-a cârpit una după ceafă.
„Prizonierii erau și ei niște puști din ultimul contingent încorporat de Hitler, fratele meu avea șapte ani dar a ținut minte cum mama îi privea pe nemții aceia și plângea”. „De le-ar orbi Dumnezeu pe mamele alea ale voastre: cum v-au putut lăsa la război cu cașul în gură. Războiul e treabă de bărbat”..(Anne Applebaum, op. cit p 139)
Fără milă și îndurare
Armata Roșie în ansamblul ei nu simte nici un fel de milă, mai ales după descoperirile macabre, la eliberarea cătunului Novo-Maksimovski”, raportează secția NKVD a frontului Donului:
„Soldații noștri au găsit în două clădiri cu ferestrele și ușile zidite cu cărămidă șaptezecișișase de prizonieri sovietici, șaizeci dintre ei morți de foame, unele cadavre fiind în descompunere. Restul prizonierilor fiind vii doar pe jumătate și cei mai mulți dintre ei nu pot sta în picioare, atât sunt de înfometați. Se pare că acești prizonieri au petrecut cam două luni în clădirile respective. Germanii îi lăsau să moară de foame. Uneori le aruncau bucăți de carne de cal putrezită și le dădeau de băut apă sărată”.
Ofițerul responsabil cu lagărul german Dulag 205 declara mai târziu la un interogatoriu al SMERSH că „de la începutul lui decembrie 1942, comanda Armatei a 6-a germane, în persoana generalului locotenent Schmidt, a oprit cu totul aprovizionarea cu mâncare a lagărului, iar moartea prin înfometarea în masă a început”. Soldații sovietici nu arată milă răniților germani, mai ales după ce găsesc ultimii prizonieri ruși supraviețuitori care fuseseră înfometați în alt lagăr, la Gumrak. În mod tragic, salvatorii lor îi omoară dându-le prea multă mâncare .(Antony Beevor, Al Doilea Război Mondial, p. 412)
Se trezeau strângând în brațe un cadavru
Acest caz este unul particular, întâmplat în condiții deosebite, în încercuirea de la Stalingrad, în care numeroși soldații germani și români aveau să moară de foame, nu numai prizonierii sovietici. Dar nici mai târziu, când condițiile s-au schimbat, prizonierii aflați în custodia sovieticilor nu au simțit o schimbare majoră, cel puțin în perioadă imediat următoare capturării lor. În principal din lipsa pregătirilor anterioare, prizonierii nu primeau hrană sau asistență medicală pentru o anumită perioadă: Aproape jumătate vor muri până la venirea primăverii
Nici după primele săptămâni de captivitate condițiile de viață nu s-au îmbunătățit. Pe măsură ce armata sovietică înainta spre vest, soldații luați prizonieri erau de obicei depuși laolaltă în lagăre provizorii, ținuți acolo cu hrană minimă și fără medicamente și uneori erau pur și simplu împușcați. Fără adăpost, prizonierii dormeau unii în brațele altora, ghemuiți în zăpadă, și se trezeau uneori strângând în brațe un cadavru. În primele luni ale anului 1943, rata mortalității în rândul prizonierilor de război a ajuns la aproape 60%, iar în jur de 50 mii de oameni sunt oficial înregistrați ca decedați în captivitate din cauza înfometării, bolilor și rănilor neîngrijite. În martie 1943, NKVD-ul a luat măsuri pentru ameliorarea situației și a creat un nou departament, GUPVI, pentru lagărele de muncă forțată, care să se ocupe doar de prizonierii de război. Aceste noi lagăre nu făceau parte din Gulag din punct de vedere administrativ, ci depindeau, de administrația NKVD pentru prizonierii de război și a deținuților. Lucru care nu a adus neapărat îmbunătățiri substanțiale. (Anne Applebaum, p. 442)
Femeile miloase
Chiar dacă stârneau sentimente de ură și dorință de răzbunare din partea celor mai mulți dintre soldații sovietici, existau și dintre unii plini de compasiune față de omul ajuns în suferință. Un exemplu de milă pentru nefericiții germani ne oferă Natalia Ivanovna Sergheeva, soldat sanitar din armata sovietică:
„Nu-ți cunoști niciodată inima. Iarna a trecut pe lângă unitatea noastră o coloană de soldați nemți, luați prizonieri. Mergeau înghețați, cu niște pături rupte pe cap, cu mantalele arse, găurite și era un ger de crăpau pietrele. Înghețau păsările în zbor. În coloana asta era un soldat (…) Iar eu duceam în geantă pâine pentru cantină. El nu-și putea lua ochii de la geanta aia, nici nu mă vedea, vedea doar geanta. Pâine, pâine (…) Am luat și am rupt un colț de pâine și i l-am dat. L-a luat și nu-i venea să creadă. Nu-i venea (…) Nu-i venea să creadă. Am fost bucuroasă (…) Am fost fericită că nu pot să urăsc. M-am mirat atunci singură pe mine.
În general, femeile din Armata Roșie manifestau mai multă compasiune pentru prizonieri. Nina Vasilievna, soră medicală, povestește cum au fost puși prizonierii nemți să sape tranșee, aceștia crezând că vor fi omorâți în acele gropi, motiv pentru care săpau cu mare spaimă.
„Dar, când au văzut că-i pansăm, că le dăm apă să-și potolească setea, că săpaseră gropile ca să se adăpostească ei înșiși în ele, nu-și mai puteau reveni din uimire (…) Unul dintre ei a izbucnit în plâns (…) nu mai era tânăr; plângea fără să se ascundă”. 82. 82. (Svetlana Aleksievici, op. cit. p 431)
Crește numărul prizonierilor, dar și al deceselor
Numărul total al prizonierilor crește spectaculos în iarna a anului 1942/!943. În 20 februarie 1943, numărul prizonierilor de război luați în evidență, în lgăre, la punctele de primire și la unitățile Armatei Roșii ajunge la 288.326 persoane, din care în lagăre – 183 448 persoane; la punctele de primire – 52 916 persoane; bolnavi și răniți în spitale – 28. 496 persoane; pe drum către lagăre – 7056 persoane; decedați din cauza extenuării și a bolilor pe drum către lagăre – 16 410 persoane. (În plus conform datelor Direcției lagărelor în Regiunea Stalingrad, mai existau 3122 ofițeri prizonieri de război, din care 24 generali). Prizonierii pe naționalități erau înregistrați astfel: germani – 102 220 persoane; români – 38 291; italieni – 37. 679; maghiari – 31. 299; evrei – 6228; rusini – 1660; austrieci – 1474 etc. (Prizonieri români în Uniunea Sovietică …, p. 185)
Și numărul deceselor în această iarnă a anului 1943 este extrem de mare, chiar documentele sovietice înregistrează acest fenomen, deși cercetătorii se îndoiesc că cifrele sunt reale și cred că sunt mult diminuate. Dar, trebuie să recurgem la ele pentru că sunt singurele avute la dispoziție și oricum exprimă un adevăr, acela al situației tragice în care se aflau prizonierii.
Astfel, raportul NKVD din 24 martie, care privește numărul prizonierilor decedați în lagăre și pe drum, arată că: La Oranki au murit 796; la Temnikov 3912; la Hobotovo 4601; la Hrenovo 10925; la Astrahan 966; la Rada 6131; la Beketovka 24 108. Rata ridicată a mortalității în rândul prizonierilor de război, în prima jumătate a anului 1943, a fost consemnată și de către istoricii din Rusia, din relatările cărora am reținut că până în 15 aprilie 1943, timp de două luni și jumătate, în lagăre și la punctele de primire ale NKVD, au decedat 99.946 persoane, dintre care în lagărul de la Beketovka 24. 346 persoane, în lagărul 81 Hrenovo 13 796, la Hobotovo 12 289, la Rada 7222 etc. Multe persoane au sosit atât de slăbite de drumul parcurs spre lagăre încât nu au mai rezistat după ce au ajuns la destinație.
La 1 mai 1943, din numărul total – 292 630 militari străini capturați de către trupele sovietice – mai rămăseseră în viață doar 73. 790 persoane), la 15 mai 1943, Lavrenti Beria, comisarul poporului pentru afaceri interne, a emis Directiva nr. 248, cu următorul conținut:
„Având în vedere că marea masă a prizonierilor de război, capturată în iarna anului 1942-1943, la momentul luării în captivitate era extrem de istovită, bolnavă, rănită și degerată, iar pentru că eforturile de restabilire a stării ei fizice și de lichidare a îmbolnăvirilor și a mortalității nu au dat rezultatele scontate până acum, NKVD al URSS, în completare la directivele anterioare, propune îmbunătățirea condițiilor de viață, îmbunătățirea tratamentului, asigurarea hranei diferențiate, examen medical, aprovizionarea la timp a lagărelor, asigurarea lenjeriei etc.. (Prizonieri români în Uniunea Sovietică …, p: 235)
Ofensiva continuă a Armatei sovietice începând cu vara lui 1943 va aduce importante contingente de prizonieri de război care trebuiau transportate, cazate, hrănite și bine păzite. Dar despre toate acestea în reportajul următor.
Foto: prizonieri_ bătălia de la Stalingrad / Sursa: Wikipedia
Vezi și:
- seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
