mă simt ca o navă naufragiată
ca un milkshake emoțional
nici măcar n-a început ziua și
nu mai pot de oboseală
ziua începe la 00:12
scriu cu mâinile care au fost în stare
să nu se oprească peste zi
din trebăluit
aceleași mâini folosite la lucruri banale
aceleași mâini
care mă ascultă
ca niște pisici întinse pe
covor în sufragerie.
Timpul curge în detalii
Pe care nu le pot percepe
Nu e secundarul cel care-mi joacă feste
Sunt chiar bătăile inimii mele care-mi indică
Viteza cu care boala s-a instalat în corp
Și pleacă de acum singură
Pe mine mă redă mie
Așa cum eram înainte să știu
Ce înseamnă să
Nu mai poți să bei Pepsi.
Rinichii nu te întreabă dacă
Au voie sau nu să se încarce cu
Boală.
Suntem organe
Gânduri, emoții, oase
Carne
Suntem tot ce am pierdut și nu mai avem
Suntem eșecurile noastre
Neputințele
Bolile
Progresul și regresul
Suntem
Cupe pline și uitate
Într-o după-amiază într-un reactor
Care a explodat radioactiv.
Tot ce va fi de acum
Ca o ghirlandă bătută în cuie
Pe ușa casei bunicilor
Va rămâne ca o icoană
În memoria mea
Și tot aici mă voi întoarce
La tot ce n-a fost să fie
La toate absențele nemotivate
La lipsa de milă și cruzimea
Câinilor de luptă
Din mintea mea
Dezlegați, liberi, în fiecare după-amiază
Scriu
Ca să-i adorm.
Vezi: mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI



