Genocid fără precedent
Cucerirea și colonizarea Americii de Nord în seolele al XVII-XIX a constituit un genocid fără precedent în istoria lumii. Populațiile indigene au fost reduse numeric la câteva triburi care au fost deportate în așa zisele rezervații. Cucerirea a implicat și numeroase lupte cu triburile indienilor, inferioare din toate punctele de vedere, iar europenii victorioși s-au dedat la masacre pe scară largă, omorând luptătorii nu doar în timpul luptei ci și după ce au fost luați prizonieri. Între primele triburi care s-au împotrivit europenilor coloniști a fost cel al indienilor Pequot, care a pornit războiul în 1637. Pentru indienii Pequot înfrângerea a însemnat și exterminatrea lor. Cruzimea deosebită cu care puritanii i-au măcelărit pe indieni i-a iritat până și pe aliații englezilor din tribul Narraganset. Potrivit unui recensământ din 1669, în Virginia, dintre cei 30.000 membri ai celor 28 de triburi mai rămăseseră în viață doar 2000. (George Brown Tindall, America, o istorie narativă, Editura Enciclopedică, vol I, p 91)
Războiul cu băștinașii se desfășura după ideile lui Nathaniel Bacon, afirmate în 1676, care spunea că „indienii sunt toți o apă și un pământ, adică niște lupi, niște tigri, niște urși, vânând mielușeii nevinovați și blânzi”. (Op. cit, p 93)
Europenii nu cunoșteau mila
Masacrarea indienilor a continuat și în secolele următoare, luptătorii necunoscând ce înseamnă mila, europenii lăudându-se chiar cu numărul scalpurilor. Chiar și pe la 1830 indienii erau considerați niște barbari care împiedicau progresul social al albilor. În episodul cunoscut ca „Masacrul de la Bear River” din 29 ianuarie 1863 soldații unionali au ucis între 250-500 de indieni. În anul 1864, guvernatorul din Colorado a convins majoritatea indienilor războinici să se adune în fortul Lyon de pe Sand Creek, unde au fost asigurați că li se va acorda protecție. În ciuda acestei promisiuni, unitățile de miliție populară aflate sub comanda colonelului J. M. Chivington au atacat prin surprindere tabăra indienilor în care era arborat un steag alb și au ucis un număr de aproximativ 450 de oameni. (Op. cit. p. 505)
Scene asemănătoare, dar mai rare și de mai mică amploare, s-au întâmplat și în sens invers când, de exemplu, generalul George A. Custera fost încercuit în 1874 de triburile Siouz care au masacrat 200 de soldați.(Op. cit .p. 506)
Întreaga regiune era plină de cadavre
Și în Canada britanică au avut loc lupte cu băștinașii, englezii procedând la masacre și purificare etnică în timpul expedițiilor de pedepsire. În 1816 coloniștii au ajuns în Manitoba unde s-au confruntat cu indienii locali, care se temeau de posibilele incursiuni ale coloniștilor în comerțul cu blănuri. Indienii l-au ucis pe guvernator și pe alții 22 de europeni în așa numita bătălie de la Seven Oaks. În anul următor, coloniștii conduși de lordul Selkirk s-au întors cu forțe sporite, puternic înarmate. Succesul lor ulterior s-a datorat în mare parte și variolei. Un călător german aflat în zonă în anii 30 ai secolului XIX a consemnat că întreaga regiune era plină de cadavre neîngropate, iar indienii locali, în număr de 9000 erau aproape exterminați. „Ei asemenea celor din triburile Crow și Blackfoot s-au străduit să plece în toate direcțiile dar boala i-a urmărit peste tot.” (Richard J. Evans, Goana după putere, p 745)
Omoruri între europeni
Dar, nu numai în luptele cu indienii se comiteau crime împotriva prizonierilor, și americanii albi au comis crime în timpul războiului de independență a Americii. Așa s-a întâmplat la 7 octombrie 1780 când, după victoria de la Kings Mountain, trupele americane au continuat să tragă în inamicii britanici chiar în momentul în care încercau să se predea, iar ulterior au ucis și prizonierii. (Op. cit. p. 145)
Și în timpul războiului de secesiune american, dintre 1861-1865, s-au comis abuzuri și neglijențe grave împotriva prizonierilor de război, astfel prizonierii nordiști depuși în închisoarea din Libby, au fost cazați în celule suprapopulate, într-o căldură sufocantă, au fost privați de hrană, motiv pentru care rata mortalității a fost deosebit de mare și doar intervenții private au limitat numărul morților.(Magazin istoric din iulie 2019, p. 28). S-au întâmplat și numeroase omoruri după luarea în prizonierat și într-o tabără și în alta.
Fără reguli în războaiele pentru independență
Războaiele purtate de insurgenții din coloniile europene din cele două Americi au cunoscut și ele numeroase abuzuri și crime făptuite de forțele militare aflate în conflict. Regatele englez și cel spaniol nu recunoșteau noile state care și-au proclamat independența și ca atare prinșii de război erau considerați trădători, în timp ce soldații din fostele colonii se considerau îndreptățiți a fi recunoscuți ca ostași ai unor armate regulate. În aceste condiții nu putea fi vorba de existența unor reguli în tratarea prizonierilor. Simon Bolivar a dat chiar o proclamație în orașul Trujillo, la 15 iunie 1813, prin care declara spaniolilor război total, amenințând cu moartea pe oricare neamerican prins cu arma în mână pe teritoriul Venezuelei. Adversarii lui Bolivar l-au acuzat că ar fi dat semnalul unui război inuman, ignorând respectarea vieții prizonierilor. La 21 iunie, din Merida, Bolivar proclama din nou:
„Răzbunarea noastră va fi egală cu ferocitatea spaniolilor. Bunătatea noastră a luat sfârșit și, întrucât opresorii ne obligă la un război atât de greu, ei trebuie să piară din America, iar pământul nostru să fie curățat de monștri care îl împânzesc. Ura noastră nu poate fi îmblânzită și războiul trebuie dus până la moarte”. (Camil Mureșan, Simon Bolivar, Editura Politică, București 1983, p. 50, p. 52)
În aceste condiții nu este de mirare că s-au produs cele mai cumplite abuzuri asupra prizonierilor.
Exterminarea indigenilor din Australia
Și în îndepărtata Australie s-au produs abuzuri și masacre cauzate de pătrunderea coloniștilor albi în interiorul continentuluii, revendicând pământurile ca pe o posesiune vacantă. În 1824, atacurile aborigenilor asupra fermelor de oi din zona Bathurst și din Valea Hunter, la vest de Sydney, l-au determinat pe guvernatorul coloniei New South Wales, genealul sir Thomas Brisbane (1773-1860), să impună legea marțială, permițând crescătorilor de oi să împuște aborigenii pe loc. Un misionar, pe nume Lancelot Threlkelda, a relatat că un număr mare de aborigeni au fost împinși într-o mlaștină, iar poliția călare s-a învârtit în jurul lor și i-a împușcat fără discriminare până când au fost toți terminați, bărbați, fenei și copii. Echipa a adunat 45 de cranii de la cadavrele din mlaștină, le-a curățat de piele și le-a trimis înapoi în Anglia ca trofee. (Richard J. Evans, Goana după putere, p. 745)
Pe parcursul colonizării s-au întâmplat numeroase lupte de mai mică amploare, în care englezii nu au făcut distincția dintre luptători și populația, civilă, femei și copii. De la aproximativ jumătate de milion de oameni băștinași în 1788, în 1921 a ajuns la 72 000.
Trofeele coloniștilor albi în Africa
În Africa de Sud, nivelul crimelor a fost mai mare pentru că pe acele pământuri populația era mai numeroasă. Deci și situația era mai complexă. Populația Xhosa din estul Coloniei Capului s-a revoltat atunci când pământurile i-au fost confiscate de guvernator pentru a fi distribuite foștilor sclavi. O armată de războinici Xhosa a invdat zona la 21 decembrie 1834 ucigând coloniști britanici și buri deopotrivă. Guvernatorul, generalul-locotenent sir Benjamin D,Urban (1777-1849), a declarat că Xhosa trebuiau „exterminați”, (termennul folosit i-a adus critici în Marea Britanie). Șeful războinicilor Xhosa a fost împușcat, iar soldații i-au tăiat urechile drept trofee, dar cu toate acestea rezistența populației a fost așa de puternică încât a trebuit să se ajungă la un compromis. Britancii s-au retras iar băștinașii au rămas pe pământurile lor. Conflictele nu s-au oprit aici, pentru că burii au migrat spre nord unde s-au ciocnit violent cu triburile Zulu și Ndebele și s-a zvonit că 135 de buri ar fi masacrat o armată de 9000 de războinici Ndebele în 1837. În 1838 zulușii i-au ucis pe coloniștii olandezi care se mutaseră pe pământurile lor, iar în decembrie burii au ripostat prin masacrarea a 3000 de războinici zuluși în bătălia de la Blood River. Confruntările au continuat cu masacre și de o parte și de alta dar superioritatea armată eruropeană a dus până la urmă la ocuparea întregului sud african. (Richard J. Evans, Goana după putere, p. 747)
Napoleon Bonaparte în dilemă
Secolul al XIX-lea a cunoscut progrese de netăgăduit în ceea ce privește tratamentul prizonierilor de război în lumea europeană. Însă, cu toate acestea, au fost înregistrate abuzuri de o ferocitate de neimaginat, chiar din partea unor armate la care nu te așteptai, cum a fost cazul celei napoleoniene. Napoleon Bonaparte, printr-o ofensivă rapidă se hotărăște să pună la adăpost Egiptul contra unui atac de pe uscat. Cu trupele lui Murat, Lannes, Kleber atacă și ocupă forturile din Siria, El Arich, Gaza și Ramaleh. În timpul acestor lupte, 4000 de soldați turci cad prizonieri în mâinile francezilor. Bonaparte este în dilemă. Pe acești prizonieri nu-i poate hrăni, nici nu-i poate lăsa liberi pentru a lua din nou armele contra lui. După două zile de ezitări, Bonapoarte ordonă executarea lor. Justificarea acestui act de cruzime este greu de înțeles și mai greu de aprobat. Pus în alternativa de a proteja viața soldaților săi și a comite un act condamnabil și inuman, el n-a ezitat decât două zile după care a ordonat uciderea prizonierilor.(Andre Castelot, Bonaparte, E. Politică 1970, p. 265)
În timpul cumplitei retrageri a Marii Armate a lui Napoleon de la Moscova „lipsiți de hrană prizonierii ruși nu mai pot înainta. Sunt masacrați sfărâmându-li-se capetele sau cu focuri de armă. În timpul atacurilor, cei rămași în viață trebuie să se arune cu fața în zăpadă, iar dacă vreunul ridică capul, este ucis fără cruțare”. La fel procedează și tabăra vrășmașă, pentru că, iată, după trecerea dificilă a unui afluent al Niprului, însuși Împăratul Napoleon vede prin binoclu roiuri de cazaci apropiindu-se de prizonierii francezi pe care-i luaseră, dezbrăcându-i și lăsându-i să moară goi pe niște troiene de zăpadă. (Andre Castelot, Napoleon, E. Politică, București 1970)
Cruzimea croaților
Războaiele ruso-turce au fost presărate cu multe atrocități făptuite de ambele tabere. Un scurt, dar revelator episod, s-a întâmplat chiar la București în timpul războiului din 1806-1812. Atunci când un puternic detașamant rusesc condus de generalul Miloradovici s-a apropiat de capitala Țării Românești, arnăuții (croați) și populația civilă i-au atacat pe turcii aflați în oraș și i-au omorât aproape pe toți.
„Alungați de populație și de arnăuții care ieșiseră din mănăstire, puțini au scăpat nemăcelăriți. Când în după amiaza zilei, Miloradovici intră în orașul în care n-a mai rămas nici un turc viu”.
Iată ce povestește și generalul francez Longeron:
„Seara croații i-au făcut o mică plăcere din cele de-ale lor (…) de cum au aflat că generalul rus avea să fie găzduit în conacul prințului Grigore Ghica, au adunat toate capetele de turci pe care le tăiaseră și le-au pus pe două rânduri deasupra porții, pe scară și în pridvor. În fața fiecărui cap au pus câte o lumânare. Miloradovici care până atunci se îngrijise de găzduirea trupelor și de tot ce avea de făcut în oraș, întorcându-se acasă foarte târziu, a fost însoțit în triumf de croați. Zărind de departe luminile a fost încântat. Dar când a intrat în curte și a văzut acel spectacol îngrozitor era cât pe-aici să leșine N-a vrut să doarmă în palatul acela mânjit cu sânge și n-a venit să stea acolo decât peste câteva zile, când totul a fost spălat și curățat!”. ( Neagu Djuvara, Între Orient și Occident, E. Humanitas, p. 333)
Una dintre cele mai crâncene bătălii din secolul al XIX-lea a fost cea de la Solferino, (lângă Brescia – Italia), din 24 iunie 1859, dintre aliații franco-italieni și trupele austriece. În timpl acelei irumperi cumplite de ură și violență „croații masacrează tot ce întâlnesc în cale, ucid răniții armatei aliate, lovindu-i cu patul puștii, în timp ce tiraliorii algerieni, în pofida eforturilor comandanților lor de a le elimina ferocitatea, îi lovesc chiar pe nefericiții de muribunzi, ofițeri sau soldați austrieci, și se năpustesc asupra rândurilor inamice cu strigăte sălbatice și urlete înspăimântătoare”. Sunt observațiile unui observator neutru, Henri Dunant, creatorul Crucii Roșii Internaționale. (Henri Dunant, Amintiri de la Solferino, Editura Militară, București 1986, p. 27)
În vârtejul bătăliei luptătorii nu mai țin cont de nimic, nici de suferința răniților nici de obligația de a-i lua prizonieri pe cei care se predau. Dar, abuzuri se petrec și în perioade mai liniștite și le produc aceeași croați. La San Martino, un ofițer din trupele de bersalieri, căpitanul Pallavicini, este rănit; soldații îl iau pe brațe și-l duc într-o bisericuță, unde primește îngrijiri. Respinși pentru moment, austriecii atacă însă din nou și pătrund în biserică. Bersalierii, prea puțini la număr pentru a putea rezista, se văd nevoiți să-și abandoneze comandantul: croații pun de îndată mâna pe niște pietroaie ce se găsesc la intrare și zdrobesc țeasta bietului căpitan al cărui creier le împroașcă tunicile. ( Op. cit 37)
Tot atunci din cauza zvonurilor, deloc dezinteresate, cum că francezii i-ar tortura pe prizonierii austrieci, mulți dintre aceștia reacționează violent și atunci când se încearcă a fi ajutați. „Un voltijor (soldat francez) cuprins de milă la vederea unui austriac întins la pământ într-o stare jalnică, se apropie de el cu bidonul plin cu apă și i-l întinde să bea. Neputând să creadă în bunele intenții ale acestuia, austriacul apucă pușca pe care o avea lângă el și lovește cu patul armei, cu toată forța ce-i mai rămăsese, pe milosul voltijor care se alege cu contuzii la călcâi și la picior”. (Op. cit. p. 54)
Americanii omoară filipinezii
Între anii 1899-1902, Statele Unite ale Americii au purtat un război cu Spania pentru Filipine, colonia acestora din Extremul Orient. Americanii au dus acolo un război în cel mai pur stil colonial, deși spuneau că vor să elibereze arhipelagul de dominația spaniolă. Războiul a fost deosebit de crud și s-a soldat cu extrem de multe victime din rândul băștinașilor, numărul morților fiind estimat în prezent între 1,4-3 milioane de oameni. Într-un articol publicat în luna noiembrie a anului 1901, în cotidianul `„The Philadelphia”, Ledger, corespondentul de război al publicației trimis la Manila relata:
„Războiul aflat în plină desfășurare nu este o piesă de teatru fără victime, oamenii noștri nu doar ucid, ci extermină la propriu bărbați, copii, femei, bătrâni, prizonieri, răniți, sate și așezări, insurgenți activi sau simpli suspecți, ideea la modă printre soldații americani fiind aceea că un filipinez valorează mai puțin decât un câine”.
Un soldat din New York nota în memoriile sale: „Orășelul Titatia ni s-a predat în urmă cu câteva zile și a fost apoi ocupat de două companii. Noaptea trecută unul dintre băieții noștri a fost descoperit împușcat și cu burta spintecată. Am primit imediat ordin de la generalul Wheaton să ardem tot orașul și să împușcăm pe loc orice filipinez întâlnit. După ce am îndeplinit ordinul, peste 1000 de bărbați femei și copii zăceau morți. Cred că ne-am acoperit de glorie, căci am ochit orice negricios mi-a apărut în cale”.( Nicu Pârlog, „Când Statele Unite au ucis trei milioane de filipinezi”, Lumea din decembrie 2019, p. 88)
Celebrul scriitor american, Mark Twain a fost și el oripilat de atrocitățile celor care spuneau că duc războiul pentru a-i elibera pe filipinezi.
Împeriile coloniale europene s-au creat prin ample ofensive în continentele Africa și Asia timp de peste două secole, în cursul cărora s-au înfăptuit numeroase crime împotriva prizonierilor și populației civile. Despre aceasta în reportajul următor.
Foto: rol ilustrativ / sursa: Google
Vezi și:
- SERIA Prizonierii în istorie
- SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
