Reluând ideea centrală din articolul trecut, am zice: conceptul de libertate prost înțeles poate fi cauza principală a lumii pe dos în care trăim, respectiv o lume care spune „mie nu-mi pasă de celălalt”, cu siguranță nici de lumea în sine, și se instituie pe sine ca „buricul pământului”.
Conceptul de Centru, existând parcă dintotdeauna (cel puțin de când omul a început să cugete la rostul său și la relația cu cosmosul), sugerează că există un „ceva” care menține în bună ordine și echilibru tot ceea ce este. Multe dintre studiile lui Mircea Eliade care surprind viziunea despre cosmos a culturilor arhaice și a celor tradiționale analizează acest concept ca fiind central pentru omul de atunci. Sintagma „axis mundi” sugera că punctul central e în același timp și axă care susține. Visul omului arhaic, dar și al țăranului era să se situeze mereu în Centrul lumii, pentru că doar așa nu se îndepărta de axa care dădea sens atât vieții sale individuale, cât și a comunității din care făcea parte, și astfel nu strica ordinea care este totodată și frumusețe, după cuvintele lui Bernea menționate în articolul anterior.
Ce se întâmplă atunci când fiecare se vrea nu în centru, ci a fi Centrul? Când orgoliul, vanitatea anulează pe celălalt și ignoră deliberat (sau din orbire) ordinea și armonia lumii, respectiv când individualitatea ignoră totalitatea?
Referirea la culturile arhaice și tradiționale poate fi ușor condamnată: lumea merge în viitor, nu se întoarce spre un trecut care este sau poate părea, cel puțin, desuet! Interesant este însă faptul că științele însele (descoperirile contemporane, mai ales), confirmă viziunile străvechi (occidentale sau orientale) „desuete” despre lume. Doar două exemple: celebra încă de acum câteva decenii (acceptată de unii / contestată de alții) carte Thaofizica a fizicianului Fritjof Capra, repectiv perspectiva mai actuală (construită în spațiul transdisciplinarității), tot a unui fizician la bază, Basarab Nicolescu, gânditor care pledează pentru nașterea unui nou umanism, unul în care omul să nu mai fie dușmanul nici al altora, nici al lumii, ci în dialog și în armonie cu ambele. (i.e Basarb Nicoelscu, From Modernity to Cosmodernity. Sceience, Culture, and Spirituality, State University of New York Press, 2014).
Centrul – numit atât de plastic și de sugestiv de către țăran „buricul pământului” – este același cu omphalos-ul grecesc (în greaca veche „omphalos” avâd același sens, de „buric” sau „ombilic”, desemnând deopotrivă tot ce este central, de pildă butucul unei roți), de asemenea cu derivatele rădăcinii nab sau nav: în germană, nabe, „butuc al unei roți”, și nabel, „ombilic”; tot așa, în engleză, nave și navel, acest din urmă cuvânt având și sensul de „centru” sau de „mijloc”; în sanscrită, cuvântul nâbhi, a cărui rădăcină este aceeași, are cele două accepțiuni deodată (cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Omphalos).
Să ne gândim la exemple mai simple: în fizică, centrul de greutate (să zicem al unui penar) este obținut prin intersecția diagonalelor (care se întâmplă să fie chiar același cu punctul central al dreptunghiului). Desenarea unui cerc presupune înfigerea compasului într-un punct (un singur punct ca să obținem același cerc!). Dacă vreau să (sus)țin penarul în echilibru cu un deget, fără ca el să se răstoarne de pe degetul meu, atunci susținerea trebuie să se facă numai în acel punct. În orice alt punct am încerca să susținem penarul suspendat, în echilibru, el va cădea înclinându-se într-o parte sau alta.
Biologic vorbind, ființa noastre își menține buna funcționare atâta vreme cât toate procesele desfășurate înăuntrul nostru își mențin o stare de echilibru, care acum e manifestat ca dialectică dinamic / static (ex. stare de veghe / stare de somn), creație / disturgere.
La nivelul ecosistemului lucrurile se petrec la fel: în evoluția ei, viața a distrus unele specii și a creat altele noi, care îi puteau exprima mai bine proprietățile; conform aceluiași principiu, ceea ce e bolnav sau în contrasens cu principiile prezervării Vieții per sansablu, este distrus, respectiv este creat și promovat ceea păstrează Viața și o duce mai departe.
În sfârșit, la nivelul cosmosului există „un ceva” care pare să mențină echilibrul între ordine și haos – de aici conceptul de chaosmos, inventat inițial pe teren literar (James Joyce), preluat mai apoi de către fizicieni (Ilya Prigogine, David Bohm) și teoretizat ca încercare de sinteză de către Philip Kubersky în 1994 (cf. Chaosmos – Literature, Science, and Theory).
Astfel, intuit încă din zorii umanității de către omul culturilor primitive, de către înțelepciunea orientală, iar mai apoi de culturile tradiționale și reinventat științific în contemporaneitate, conceptul de echilibru (înțeles în toate sensurile de mai sus) nu rămâne un simplu concept. El este ceva de care existența, Viața, omul are nevoie pentru a fi ceea ce este, respectiv pentru a se perpetua și a evolua.
La nivel general (cosmic, al ecosistemuluii), dar și în plan social și individual, tot ceea ce încalcă menținerea echilibrului este penalizat sau pedepsit, așa cum vom vedea în articolul următor, care va vorbi despre „nevoia de pedeapsă”.
Citește și:
- Crimă și pedeapsă (I) | Despre lumea lui „mie să-mi meargă bine”
- Mai multe articole ale autoarei – AICI
