Argumentul autorului: Se poate spune totul despre nimic și nimic despre totul? La prima vedere, interogația pare un non-sens sau cel mult, o tentativă nereușită de calambur… Sau, să mă „domolesc” întrucâtva, să spun mult mai mult despre nimic și mult mai puțin despre totul?… Totul sub deviza Ce-am avut și ce-am pierdut?!
A. Lucurile nu stau totuși chiar așa: „+Conexiuni” și Eurovision – 1970: „All Kinds of Everything”…
După cum spune sau, mai degrabă, sugerează titlul „Fără titlu…”, vreau să supun atenției Dv. un exercițiu de coborâre în infernul logicii… Gândirea, cel puțin cea europeană, din cele mai vechi timpuri, a fost subjugată ideii de conexiune universală: totul, toate, până și nimicul sunt cumva „legate” între ele… cum și de ce, numa’ Ăl’ de Sus o fi știind… Dar să nu ne lăsăm încă ispitiți de Nirvana… că tot acolo ajungem până la urmă…
„Dezastrul” – mai degrabă estetic – de la „Eurovision-2024” mi-a „aprins” iute beculețul roșu din cap: mi-am adus imediat aminte de piesa All Kinds of Everything, câștigătoarea ediției 1970 (Irlanda, compozitori Derry Lindsay & Jackie Smith, interpreta – Dana Rosemary Scallon). În traducere (liberă!) un fel de „De toate pentru toți”. Pentru mine titlul are un skepsis, mai ales în ziua de azi… Dar să dăm drumul „diavolului” logic: Încă din copilărie, din momentul în care TVR a început să transmită finala Eurovision, am fost fascinat de o idee pe care și acum o cred corectă – lansarea unui șlagăr la nivel european (cel puțin, inițial, în Vest…). Un șlagăr este acea piesă muzicală care, odată auzită poate fi „fluierată”, aproape imediat, de mai toată lumea: este simplă, plăcută (de aceea se și ține minte ușor, chiar de la prima audiție…). Aceasta este esența a ceea ce a fost – la vremea ei – pop music! Să vă reamintesc oare că multe, multe piese ale nemuritorului grup Beatles sunt murmurate, „fluierate”, preluate în aranjamente muzicale și azi? Cu timpul, am urmărit procesul de degradare a nobilelor intenții de la început. „Degradare”, prin ce? Prim multe: în primul rând, prin imixtiunea politicului și a intereselor oculte economice în showbiz; în al doilea rând, prin mutarea accentului de pe melodie, pe interpretare (până aici, nimic rău), dar apoi, „îmbrăcarea” interpretării într-un adevărat „noroi-kitsch” de „spectacol sunet-lumini-bâțâieli-scălămbăieli-toalete în mare parte <<psihedelice>>” ce nu prea avea legătură cu melodia sau mesajul său; în al treilea rând, intoxicarea până dincolo de saturație, cu „spiritul comercial”… Toate acestea au îndepărtat mult „realizările” de scopul inițial… Asta a fost și Eurovizion-2024. Trec peste faptul că Românica nu a participat (anul acesta), trec chiar și peste năucitoarea explicație dată de Consiliul de administrație al Societății Române de Televiziune („…constrângerile financiare și dorința de a reprezenta România la un nivel performant…”?). Trec peste scandalul cu iz clar politic: existența unor protestatari în stradă care cereau excluderea Israelului, scandând lozinci de genul „Shame on you!”, „Free, Free, Palestine!”, „Free, Free, Rafah!”, „From the River to the Sea, Palestine Will Be Free!”?… Trec până și peste scandalul concurentului reprezentant al Regatului Țărilor de Jos (Olanda) – Joost Klein (26 de ani): cearta sa cu o „cameramană” care (la repetiții) ținea morțiș să-l filmeze tot timpul, chiar și în contextul în care bietul tânăr era copleșit de mesajul melodiei sale ce-i răscolea amintiri dureroase – fapt ce a dus la excluderea sa din concurs chiar în ziua finalei… Nu mă interesează că Nemo – reprezentantul fermecătoarei Elveții și câștigătorul de anul acesta – este o persoană „non-binară” (este cam greu de înțeles ce naiba înseamnă „sintagma” respectivă, nici „homo”, nici „lesbi”, nici „herma”, nici „trans”… reinventăm biologia umană?)… Dar NU trec peste caricaturizarea unei intenții nobile, de natură pur artistică, deci estetică! De mulți ani se cam știa – anticipat ! – cum se vor „congratula” diverse jurii ale țărilor europene la acordarea punctelor, fără nicio legătură cu valoarea piesei din concurs… Totul a devenit un fel de geo-politică scârboasă – curva de istorie a ieșit din lupanarul ei politic și s-a înfipt și aici?!… Credeam că Suedia – țara gazdă – e „departe de lumea dezlănțuită” (vă amintiți de Abba?), dar, se pare că molima conflictelor armate, rasiale, etnice etc. nu a trecut… la fel ca pandemia 2029-20…x. La toate acestea vreau să mai adaug doar nota pur personală că eu, cel puțin, am rămas în mrejele rock-ului progresiv și taxez (știu, pe nedrept!) cam orice alt gen de muzică drept „muzică ușurică” (plecăciune! Cornel Chiriac …)…
B. De la Malmo pe Croisette…
Dacă tot era vorba de festivaluri și concursuri, să nu uităm de Cannes-2024. Aici este în curs de desfășurare ceva cu totul diferit: Dacă la Malmo a dominat gălăgiosul „spirit pop”, într-o variantă decăzută rău în băltoaca spiritului populist și militant (nu neapărat naționalist…), pe Croisette lucrurile par să stea cu totul altfel. Este, în primul rând, acea strălucire subtil-fastuoasă pe care numai Franța o poate da. În definitiv, acolo în Grand Theatre „Lumiere”, ne aducem aminte că franțujii dețin paternitatea celei de-a 7-a arte iar acum suntem la cea de-a 77-a ediție a festivalului! La Cannes, tradiția și bunul gust încă dau tonul principal (în ciuda unor mici „seisme” de-a lungul anilor). Oscar-ul de la Los Angeles este încununarea marii industrii cinematografice;… Palme d’Or de la Cannes este încununarea artei cinematografice… La yankei domină copios tehnologia (mai nou, A.I. în cinematografie a scos în stradă o mulțime de nume glorioase de peste Ocean …și continent…); la franțuji domină preocupările pentru innovare artistică în cinematografie: de aceea sunt mai multe tipuri de concurs/festival într-unul singur. În lumea „fascinației virtuale” americane (care denotă un „imperialism tehnologic” ce pare de neoprit) contează enorm „succesul de public” (box office-ul are ultimul cuvânt); în universul atât de stilat (până și în modă) franțuzesc, transpare mereu „educația de public cinematografic”. Evident, tușele mele sunt foarte îngroșate, lucurile nu stau exact așa, dar am vrut să creionez o diferență ce mie, mi se pare notabilă. Da, anul acesta la Oscar a câștigat un film „problematic” sub specie umană – Oppenhaimer (13 nominalizări, 7 trofee), au fost lăsate mai moale marile, gradioasele superproducții care plac atât de mult yankeilor, tocmai prin satisfacerea setei lor cronice de senzationalism (de multe ori, din păcate… ieftin…). La Cannes (mult mai deschis cinematografiilor din toată lumea, experimentelor, creațiilor „de nișă”) încă nu știm câștigătorii; cert este că Meryl Streep și George Lucas primesc „Palme d’Or ” onorific, pentru întreaga carieră (și chiar că „se merită”!…). Ce diferență între „cea mai mare competiție de muzică live din lume” (Eurovision) și cel mai elegant și prob festival de film din lume (sorry fellow-brothers, I am still an European!)!… Ce contrast între hau-hau-urile, tam-tam-urile de la Malmo și „Farmecul discret al burgheziei” (ați văzut fimul?) de la Cannes. Da, sunt de acord, la Eurovision se simte amprenta bine apăsată a generațiilor tinere, la Palme d’Or, se re-simte (încă!) spiritul de „răspundere artistică”…
Dar toate aceste manifestări au loc în climatul atât de apăsător al măsurilor de securitate duse la limită. Este război în Europa (Ukraina!), este război în Gaza, sunt situații foarte încordate în Iran, Rusia nu contenește cu tot felul de amenințări, în Orientul îndepărtat Pacificul de Vest pare să dea în clocot… Colac peste pupăză, vor urma măsuri excepționale cu ocazia Jocurilor Olimpice de vară de la Paris, unde se vor marca o serie de „jubilee”: 100 de ani de la primele Jocuri Olimpice de la Paris (1924), a 6-a ediție a Jocurilor, organizate de Franța (3 ediții de vară; 3 ediții de iarnă) iar Parisul va fi al doilea oraș (după Londra!) ce va găzdui 3 ediții ale Jocurilor. E ceva… păcat de umbra amenințărilor teroriste și războinice…
C. „În căutarea timpului pierdut” – Rochester (England)
După ce am „baleiat” Malmo și Cannes, să „măturăm” și prin Kent: Rochester Sweeps Festival (4, 5 și 6 mai 2024)… L-am lăsat la urmă, deoarece este vorba de un Festival folcloric și păstrez credința că în orice țară, în orice cultură și civilizație folclorul este cea mai sinceră formă de manifestare a unui „etos”. Evident, tradițiile străvechi nu rămân înțepenite în timp, ele evoluează, la rândul lor, în pas cu istoria unui popor și nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului. Civilizația modernă și-a cam pus peste tot amprenta și nu de puține ori rezultatul a fost un kitsch ordinar…
Rochester este „în prelungirea” Chatham-ului care este „în prelungirea” și extensia … am mai pomenit, aici, în Kent, la numai vreo 30 de mile de Londra, există o conurbație cu peste 300.000. de suflete. „Firul roșu” ar cam fi Medway, fluviul întrucâtva „geamăn” cu Tamisa: ambele au – într-un fel – același estuar la Marea Nordului. Dar Rochester poartă un „blazon istoric” mult mai bogat: romanii au venit aici cam prin anul 43 (e.n.), în 1088 se ridică primul castel de piatră (pe ruinele unui vechi fort roman), Catedrala – în stil normand și gotic – este a doua ca vechime din Anglia istorică (după Canterbury), având „conscrarea” încă din anul 604, tot aici și legat de așezământul religios, s-a înființat primul spital din țară – „St. Bartholomew” (inițial pentru leproși)… Pe aici a „hălăduit”, o parte semnificativă de viață, marele Charles Dickens. La „doi pași” se află Hastings și Canterbury. Hastings e legat de cucerirea normandă (1066) iar Canterbury e legat de „părintele” literaturii engleze culte, Joffrey Chauser („Canterbury Tales”). Celebrul castel din Rochester, ale cărui ruine (încă mărețe!) „străjuiesc” festivalul folcloric, „l-a apucat” pe William Cuceritorul încă în viață (a murit abia în 1097!). Dar nu vreau să fac pe ghidul turistic și nici pe criticul de folclor (oricum, nu mă pricep), ci vreau să împărtășesc impresiile unui „laic” și „venitură”, pe deasupra…
În primul rând, obsedat de comparații cu lumea românescă, se remarcă naturalețea, spontaneitatea participanților („artiști” și public). Totul pare neorganizat, deși e fals (băieții și fetele cu „ochi albaștri” – chiar că sunt majoritatea tineri! – veghează „blând și zâmbitor” sic!…); afișele nu sunt ostentative, obositoare, ci, mai degrabă discrete. Și totuși este cea mai mare sărbătoare (în luna mai!) a muzicii și dansului folcloric în tot U.K.-ul (zic ei…). Toată lumea știe de tradiție și nu trebuie „adunată turma” pentru plăcerea mai-marilor zilei. Este ceva tipic briților: fără prea multe surle (trompete) și tobe, fără emulația excesiv-zgomotoasă, este totuși o bucurie sinceră, pe care o „citești” pe fețele tuturor; nu e deloc ca, de pildă, la un meci de fotbal cu mare miză și rivalități vulgare…
În al doilea rând, o puzderie de spectatori, pe marginea străzilor (pe high/main street are loc defilarea și dansul), fără să se împingă unii pe alții: au venit mulți „cu cățel, cu purcel” (mai ales cu primul !), se fac fotografii în prostie, dar numai pentru uz personal, pentru souvenir… fără a se specifica expres, nu se comercializează imaginile (e ilegal aici, cu excepția persoanelor autorizate…).
În al treilea rând, „actorii” – dansatori, acompaniament (foarte puține „exprimări vocale”). Majoritatea sunt oameni mai în vârstă sau, mă rog, trecuți de „prima tinerețe”. Se vede clar că nu sunt ansambluri „organizate” ci doar grupuri ce mai păstrează tradiția, ce se adună spontan, din pură plăcere; nu sunt „convocați”. Costumația lor m-a interesat cel mai mult: predomină stilul „hainelor nămțești” – cum li se spunea, pe vremuri, la noi. Femeile poartă rochii lungi, cu multe dantele, împodobite cu flori, cu saboți sau „pantofi negri, „de oraș”; bărbații sunt mai „cu sclipici”, amintesc de costumația sec. XVII-XVIII și mulți sunt „pictați” pe față. Alții, chiar cu măști (dar nu înfricoșătoare). Totul aduce a parfum de epocă. Observația fundamentală este că – în comparație cu Românica – nu sunt deosebiri prea evidente (de costumație) între ținuturile (istorice) de proveniență ale participanților. La noi, chiar și pentru un necunoscător, amprenta „locului” sare-n ochi… Dansurile (care predomină copios) sunt mult mai simple (mai puțin „elaborate” coregrafic), comparativ cu plaiurile noastre (prin extensie, cam toată Europa de Est…): se încrucișează, bâte (mai ales!), ciocane, ghirlande de flori. Gestica este destul de simplă. M-a făcut să-mi amintesc (comparativ!) virtuozitatea fantastică a dansurilor de picioare la irlandezi… pe „nebunii ăia” chiar că nu-i depășește nimeni… nici măcar „ai noștri”… Impresia generală este că aici, în vestul european, bucuria desfășurării prin dans este mult mai atenuată ca în zonele răsăritene ale continentului.
În al patrulea rând, partea pur muzicală. Este „subțire”, predomină tobele. E drept, puținele cântece ale unor soliști erau estompate de muzica și „glasul” de pe estradele ridicate prin parcurile din apropiere, unde genul strident-dominant era pop-rock music (și nu în toate cazurile cu un acompaniament live…). Mormăiam – în barba mea mare și albă – ia, să fi venit (tot spontan, fără „organizări tovărășești”) câțiva „d’ai noști’ ” și „să le tragă” niște dansuri (dansuri de dansuri!) și niște cântări (cântări de cântări!), de pe le noi, de pe Mureș, Someș sau Maramu’… păi, nu-i „puneau pe tăți în cur”?
În al cincilea rând, pe fondul bucuriei generale, nemiluite, nemimate, bâlciul… marea fascinație a copiilor. În parcul magnificului castel – ca de obicei la briți – nelipsitul bâlci, cu o mulțime de distracții, delirul copiilor. Stiți cum arată un bâlci, așa că nu insist; doar două chestii inedite pentru mine: nelipsita „casă a groazei” (da’ groază, nu glumă!) așa cum numai tradiția englezească știe să „practice” și micile „ateliere de pictat fețele” (alt delir pentru prichindei…). Restul, ca peste tot: tarabe cu de toate, evident nelipsitul meniul tipic englezesc – fish and chips și… bere… bere cât încape!
În concluzie, să nu uităm sensul (meaning-ul) Festivalului: „sweeps” ar veni mătură, măturat, făcut curățenie… Păi, ce se face primăvara? Nu „curățenie de primăvară”? Reînnoirea naturii nu trebuie să fie însoțită și de o reînnoire a omului?
Primăvara (calendaristică) e pe sfârșite. Cea astronomică, mai trebuie să aștepte până pe 21 iunie. Oricum a fost un sezon dezastruos: și natural-climatic dar și politico-climatic… Evenimentele de fond nu prea ne-au permis să ne bucurăm de, poate, cea mai frumoasă perioadă a anului (de gustibus…). Urmează o vară fierbinte, și la propriu și la figurat („The long, hot summer”)…
Și totuși…
Doi moși, pe o bancă, aflată pe malul Mureșului: Zice unul: „A venit primăvara!”. Celălalt răspunde: „Ha?”. Primul, mai tare: „A venit primăvara… primăvara!…”. Al doilea, cu mâna la ureche: „Ha?”. „Dialogul” continuă încă vreo câteva minute. Primul, din nou, exasperat, țipă: „Boșorog, senil și surd!…”. La care, ultimul răspunde: „A, da, da, da… a venit primăvara!”…
Citește și:
- FĂRĂ TITLU DE RUBRICĂ, FĂRĂ TITLU DE EPISOD (I)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
