Au trecut 8 ani de la tragedia de la Colectiv. Tragedie care poartă numele a 64 de suflete și care lasă încă și astăzi un șir interminabil de întrebări fără răspuns.
Țin minte că aveam 16 ani când s-a întâmplat.
Eram acasă, în București, știind că prietenii mei sunt la un super concert, în timp ce eu nici nu aveam voie să mă gândesc la așa ceva (n.r. am terminat liceul în București). Apoi am auzit cum părinții mei se mirau de mama focului în fața televizorului din sufragerie. M-am dus să văd ce se întâmplă. La televizor era chiar Colectivul, locația de care vorbisem în cursul respectivei zile, dar în flăcări. Și o burtieră cu un bilanț aproximativ al morților și răniților. Multe mașini de pompieri, multe folii puse peste oameni, agitație, haos.
Am pus mâna pe telefon să-l sun pe Dragoș, prietenul meu care știam că este acolo și pe care eram geloasă, având în vedere că era a 12-a și avea voie să meargă la astfel de evenimente. La mintea mea de copil de 16 ani, mă așteptam cumva să mi se răspundă. Însă nimic. După vreo oră de urmărit știrile îl văd în cadrul unui reportaj live, ieșind cu vreo alți doi oameni după el. Mai apoi s-a întors în iadul acela ca să mai scoată pe cineva.
Ei bine…Dragoș a scăpat ok, niște arsuri relativ minore față de ceea ce au avut alții de suferit și cu caietele de la meditații arse (pe care colegii săi de clasă, din solidaritate, au decis să i le rescrie, cu rândul). Un coleg de la școala alăturată a decedat în incendiu, având și el undeva pe la 15-16 ani. Colegii mei de clasă care nu s-au dus la concert, deși fuseseră invitați, și-au ascuns ușurarea, deși era normal să se simtă așa. Știu că și eu am făcut-o.
Încă de atunci, la 16 ani, analizam toate variantale, ce s-a întâmplat, de unde a pornit totul, a cui este vina, ce este putred în toată situația? Dar mai ales o întrebare rămânea pregnantă în mintea mea. De ce?
Acum, după 8 ani, mi se pare interesant este că avem multe astfel de evenimente, notate cu apelativul „tragedie”.
Pare că le colecționăm pentru un premiu al țării cu cea mai mică rată de eficiență în cazuri de urgență, dar și cu cel mai mare nivel de corupție.
Și dacă ar exista o decernare de premii pentru aceste două anti-virtuți, cred că evenimentul galei ar trebui să se țină în România, iar celelalte țări nici măcar nu s-ar chinui să se prezinte la premiere, fiindcă ar ști că țara gazdă monopolizează toate globurile aurii.
Statul român este exemplul cel mai bun al faptului că în realitate, din greșeli nu se învață. Nu te oprești la un cucui, ci vrei să dai cu capul până ți-l spargi, sau mai rău, îți iese creierul în decor, ca să ajungi numai la stadiul ce contemplare asupra conceptului: „bă, dar asta cum poate fi evitată?”. Nimic practic, n-am ajuns încă la stadiul ăla.
Ce s-a întâmplat, practic, legat de Colectiv?
S-a aruncat cu niște condamnări indulgente pe alocuri, în alte cazuri poate și doar de dragul de a trage la răspundere pe cineva cât să închidă gurile românilor și cam atât. Prostia este că şi după şuturi în dos primite încontinuu de către români, cei de sus, oricare ar fi ei, nu-şi vor asuma o schimbare radicală, oricâte astfel de tragedii vor avea loc. Este practic imposibil.
Şi, ce este şi mai trist, este că după o mică victorie a poporului, în cazul acesta, căderea guvernului Ponta, 100.000 de oameni în stradă, descoperirea dezinfectantelor îndoite și dosarul Hexi Pharma, primim cam tot atâtea înfrângeri până la următoarea întâmplare, poate fericită. Practic, noi câştigăm o dată la 25-30 de ani. În restul cazurilor suntem luați la şuturi şi pumni. Şi nu avem ce face, trebuie să îndurăm. Asta se întâmplă și astăzi, în 2023 și s-a întâmplat și în 2015, în clubul Colectiv. Răspunsul la întrebarea „De ce?” ar putea fi „pentru că tragedia Colectiv este o oglindă a sistemului.”
Din păcate, familiile ciopârțite rămase după Colectiv, nu numai în perioada aceasta de comemorare trec prin chin, ci în fiecare moment al vieții lor, când realizează lipsa celor pe care i-au iubit.
În fiecare zi, dar cu atât mai mult în această tristă zi, nu pot decât să-mi spun, în sinea mea, „din fericire eu sunt aici”, „mă bucur că n-am putut să fiu acolo ”, și să mă bucur și că „ prietenul meu care mă invitase la concert a scăpat cu câteva arsuri pe brațe şi gât. ” Din nefericire, mulți alții nu au fost atât de norocoşi, şi au devenit victime ale sistemului.
