Unica poezie din literatura română care are o carte monografică: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” (112 cuvinte); unicul vers analizat într-o carte: „Pe mine, Mie redă-mă” (5 cuvinte). (La Blaj, deasupra Câmpiei Libertății, se află statuia unui Eminescu înfășurat în manta, acolo unde a rostit celebrele cuvinte: „Te salut din inimă, Mică Romă!”).
POETUL scrie despre „ochii mei visători”, înălțați spre „steaua Singurătății”, despre Suferința
– „dureros de dulce” -, despre „voluptatea morții”, despre „focul meu” și „pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări” etc. Poetul, ca un zeu ori o stea, are lumea sa, detașându-se de cele trecătoare.
Amintiți-vă de povestea luciferică, a fetei de împărat îndrăgostită de Luceafăr.
Iubirea i-a adus suferința pământeană, fiind ademenit să se mistuie în focul dragostei. Pogorât din înălțimea sfidătoare luciferică la chemarea iubirii, degustă din durerea dragostei. A renunțat la veșnicie, la nemurire, pentru o clipă de iubire: „Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire/ Și pentru toate, dă-mi în schimb/ O oră de iubire”. E luciferica solicitare către Demiurg. Clipa de iubire pământeană valorează cât o veșnicie. În schimbul iubirii, oferă nemurirea: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Iubirea îl ademenește a fi om, „pururi tânăr”, cu „foc în privire”.
Geniul, Cel din rândul celor fără limitele cunoașterii („A pus în tine Domnul, nemargini de gândire”), e detașat de pasiunile omului.
Dar dragostea îl motivează – la chemările insistente ale frumoasei – să accepte contingența, să se rupă din locul său „de sus”, să răspundă chemării pământencei și „să coboare în jos”, încălzindu-se la focul iubirii. Cosmosul intră în dez-ordine pentru o „oră de iubire”.
În schimbul clipei înflăcărate, Eonul își cere schimbarea condiției, solicitând să se
adape din „voluptatea morții” „dureros de dulce”. „Vino iar la sân nepăsare tristă,/ Ca să pot muri liniștit, pe mine Mie redă-mă !”. După consumarea elixirului dragostei, ar vrea să redevină component al veșniciei, inversând logica umană. Veșnicia e eternitatea, iar viața e doar un „vis al morții”. Câtă filozofie existențială și câtă profunzime de gândire!
Zeu – pururi tânăr -,
Eminescu e marea minune a culturii și spiritualității românești, care a dat limbii române nimbul artisticității. Fiecare nouă lectură, pe care o faci și Dumneata, Cititorule, e o respirație prin care prelungești vigoarea celui ce este homo universalis.