Recent, am văzut o poză pe facebook, aparent nevinovată, dintr-o excursie nevinovată” a cuiva din Arad. Cred că a fost un mesaj pentru cineva cu ochi critic, sau un semn mason, un cod sau poate doar (re)cunoașterea unei (non)valori locale, specific (sau mai puțin) orașului de pe Mureș.
Am făcut ce face orice român curios dar conștient că știe ceva dar nu destul, si am dat căutare pe un motor specific. Am găsit mai nimic despre el, în afară de referințe pariziene, un nume propriu de sfânt…mi-a devenit destul de clar că Eustache, indiferent de cât aș încerca să-l portretizez, nu va fi niciodată fizic. Poate doar printr-o mamă care îi va da pruncului ei numele acestui sfânt.
Acest nume, însă, la care adăugăm și prenumele „Sfânt” devine deja o certitudine, o clădire maiestuoasă din Paris, într-un cartier căutat și vizitat de mii de turiști anual, o biserică în stil gotic cu o isorie a cărei relatare i-ar plictisi și pe cei mai răbdători dintre cititori.
Și totuși, acest Eustache…există. Sunt ferm convinsă că nu trăiește și nu respiră, nu mănâncă, nu bea, nu consumă curent și nici nu e beneficiar al serviciilor sociale. El doar EXISTĂ, ca prieten imaginar, autor de articole ciudate, tăioase, uneori fără noimă pentru mulți, cu răspunsuri la întrebări nerostite sau cu întrebări ale căror răspunsuri sunt peste puterea mea de înțelegere, uneori.
Am fost curioasă ce pregătire are Eustache, însă din cauza modului ciudat al existenței sale în viața de mirean, el nu se vrea descoperit, căutat sau cercetat. E destul de clar însă, că Eustache nu e prost. Poate fi nebun, alcoolic, paranoic, conspiraționist, frustrat, meschin sau un autist care a învățat să comunice, dar nu prost. Nu e artist, asta e clar, e mult prea înfipt în unele realități ale sale, în cel mai fericit caz un artist al conspirațiilor.
Nu știu dacă mi-aș dori să-l supăr vreodată pe Eustache, însă mizez pe inteligența lui peste medie când scriu aceste rânduri, știind sigur că o asemenea inteligență vine cu o uriașă doză de îngâmfare (justificabilă, de altfel), iar această recunoaștere a meritelor îi va gâdila orgoliul atât de sensibil. Astfel că nu-mi va băga în seamă această timidă încercare de a scrie, acestă primă ordonare de cuvinte într-o pagină, menită să scoată din mine ce nu pot spune vreodată prin viu grai. Va citi (poate), va trece peste și va ignora. Pentru că el (par)e mare.
Eustache este însă periculos. Pentru că stă în umbră, atacă mișelește, scrie virulent, după care savurează cu o țigară în colțul gurii și un aer de superioritate greu de suportat urmările. Nu este popular, nu-l interesează masele de admiratori, vrea să vadă sânge. Acest „semizeu” mi-a atras atenția mai mult ca Radu Pandelea, care le spune așa cum îi vin, e mai sincer și mai deschis. Radu e o gură de aer proaspăt, un personaj care nu se dă viu pentru a se da mare, un miștocar de mare clasă, pe care-l citesc cu drag.
Eustache cel Cantemir, sau Eustachie, scriitor de SF-uri din realitatea tristă, creație a unei minți ascuțite trăiește, de fapt, în fiecare dintre noi, ascuns pentru mulți și necunoscut pentru și mai mulți. Este gândul negru și premoniția dezastrelor, este demonul (auto)cenzurat de regulile CNA și niciodată de cele ale bunului simț.
Deci cine este Eustache? Cine vrei tu să fie…
Iar eu, care mi-am permis să-l „citesc” pe Cantemir Eustache și să-l studiez, fără a-l aprofunda, sunt Eleonora Kiss. Pentru puținii prieteni și membri ai familiei, Nora Kiss.
