Am auzit cu toții acest dicton, devenit axiomă în contextul administrației locale care de mai bine de 10 ani „a distrus Aradul”, l-a adus la stadiul de „comună cu tramvai” sau „sat cu bulevard”. Se plâng tinerii că nu mai au ștrandul „cum era odată”, se plâng cei de vârstă mijlocie de activitatea culturală aproape inexistentă (cu toate că avem un Teatru și o Filarmonică), se plâng (aproape veșnic) bătrânii că „nimic nu mai e cum era” și de faptul că tinerii nu mai au pic de respect, se plâng oamenii de afaceri de condițiile în care sunt nevoiți să-ți desfășoare activitatea, se plâng șoferii de drumuri, iubitorii de animale că nu au parcuri unde să-și plimbe câinii…
Da, toată lumea se plânge de orășelul nostru mic (care odată era) și cochet. Ne comparăm cu Timișoara și Oradea (mai nou), argumentăm că totul pleacă de la Primul Gospodar al Urbei, că el e capul răutăților, el e responsabil de nimicul care ne înconjoară etc, Consiliul Local, Insituția Prefectului, serviciile secrete sau, în alte opinii, Cel-De-Sus.
Cu toate astea, orășelul nostru mic este atât de viu! Dacă am face o retrospectivă a evenimentelor din ultima vreme, aruncând un ochi critic la cea mai renumită rețea de socializare, ne-am da seama că Aradul, de fapt, colcăie de viață. Avem atâtea scandaluri de alcov, atâția „regaliști” care plâng moartea monarhului, dar mai mult ca sigur nu au pus piciorul pe domeniul regal de la Săvârșin, declarații de iubire ale mamelor care își felicită copiii de aniversare cu texte copiate din reviste, tatuaje ale persoanelor publice expuse în toate luminile posibile, copii ajutați de darnici Moși Nicolai, încât a afirma că Aradul este mort este de-a dreptul o abominație.
Din punct de vedere politic, în aceste zile suntem la nivel cu capitala. Scandaluri în partidul de guvernare locală, injurii ale mai-marilor partidelor, demisii la nivel înalt, iar acum, înscăunări „interimare” ale plimbăreților politici la cârma altor bărci, de alte culori. Doamne, câtă viață are, de fapt, Aradul!
Este halucinant pentru mine cum se poate afirma că orașul nostru este mort, când festivitățile gratuite ale Primăriei sunt onorate cu prezența (în frig) a mii de oameni care nu plătesc bilet însă cheltuie zeci de lei pe mâncare și băutură, tineri și mai puțin tineri deopotrivă, fericiți că văd staruri de talie națională (iar de Revelion și internaționale), care ne onorezează cu prezența în schimbul unor sume de bani cu care, probabil, s-ar hrăni câinii comunitari o lună de zile.
Să recunoaștem, însă, că avem concurență, chiar în județ. „Ne-a luat fața” o localitate de vreo 4.000 de suflete, aruncată pe D.N. 7, beneficiara providenței, preferată de familia regală a României, care apare pe canalele de știri mult mai des decât orașul nostru ne-mort: Săvârșin. Ne mai surclasează și micul orășel Lipova, cu a sa Basilică Maria Radna și cetatea Șoimoș, castelul Purgly din Șofronea, cetatea Șiriei, stațiunea Moneasa, zona munților Codru Moma…adică ce dacă Aradul nu apăre la știri decât cu scandaluri și nebunii?
Suntem înconjurați de frumos și lucruri vii, iar noi ne considerăm „morți”? Ce dacă în Arad nu mai găsim nimic și ne batem joc de tot și toate? Cine sunt hater-ii care nu ne lasă să ne bucurăm de toate minunile la care trebuie să ajungem cu mașini, că nu avem nici mjloace de transport în comun?
Eu sunt unul dintre acești hateri care a ajuns să nu mai suporte mizeria de pe străzi, căderea în derizoriu a monumentelor arădene și nesimțirea generală. Eu sunt una din ăia care iese la vot de fiecare dată și simte că e degeaba, în orașul și țara asta avem nevoie de o deratizare generală. (Și eu) mă simt înșelată, mințită, umilită de ceea ce se întâmplă.
ȘI EU MI-AȘ DORI SĂ FUG DIN ORAȘUL ĂSTA MORT.
Articol asociat
