România, Arad, 2017. O duminică dimineață îngrozitor de plicticoasă, ploioasă, care prevestea o zi fără evenimente, ternă, de toamnă rece. Nimic din evenimentele zilei de sâmbătă nu anunța vreo scânteie de senzațional, așa că îmi sorbeam liniștită cafeluța, în bucătăria încălzită de flacăra aragazului, cu mârtanul meu cel veșnic leneș care nu catadicsea nici măcar să se uite la mine.
Ca orice obicei împământenit de ani de zile, care nu mai cere niciun efort psihic sau fizic, activam cu plictis telecomanda, în speranța unor idei culinare, un film din clasa mediocre sau –de ce nu?- o surpriză, un senzațional, ceva… care a apărut, până la urmă…
Conform unei zicale extraordinar de actuală, „ai grijă ce-ți dorești”, nevoia mea de senzațional a fost satisfăcută de o știre apărută pe un post de știri respectabil (sau care are pretenția de a fi considerat respectabil) și – presupun – respectat de cei din branșă. Știrea la care fac referire prezenta „un jaf armat într-un restaurant din centrul Aradului”, care s-ar fi petrecut destul de recent, povestit de o tânără domnișoară în fața unei uși ciudate (nicidecum în Arad), pe un soare orbitor, care nu a fost nici ieri în Arad, nicidecum azi. Nimic ieșit din comun până acum, decât o oarecare stare de ușoară neliniște, datorată faptului că nimic nu mai e sigur în zilele noastre, iar liniștitul nostru oraș de pe Mureș e tulburat de fapte cu asemenea violență.
În accepțiune mea, și cred că a multor cititori, jaful armat presupune folosirea unei arme, de către oameni periculoși, posibil eliberați din penitenciar sau mafioți, care provin din grupuri care se ocupă cu orice altceva decât munca cinstită și plata taxelor la stat. Așa că, pe undeva, este de înțeles sentimentul meu de anxietate, cu gândul că noaptea nu mai pot umbla singură pe stradă, Aradul e nesigur etc.
Deoarece am decis ca astăzi să nu gătesc nimic, din lipsă de ocupație și cafea extra în fierbător, mi-am propus să mă comport ca un veritabil Sherlock Holmes al duminicilor micălăcene și să pieptăn puțin celelalte canale de știri, pentru a obține informații suplimentare despre jaful armat din centru. Marea mea surpriză a fost că, la majoritatea posturilor de știri naționale, se repetau știrile de ieri, iar de jaful nostru nicio vorbuliță, în afară de un alt post de știri, semi-obscur, care relata aceeași poveste, cu aceleași informații.
Oarecum contrariată, am intrat pe site-urile online locale, o foarte bună (dacă nu cea mai bună) sursă de informare, să caut detalii și să aflu, până la urmă, adevărul… sau măcar o interpretare interesantă, cât de aproape de realitate, sau – de ce nu???- fabulații amuzante și scenarii SF. Însă, spre marea mea surprindere, NIMIC!!! Un nimic atât de mare și de gol încât m-am trezit de tot.
Am luat telecomanda din nou, am pieptănat posturile de știri, nicio noutate, apoi din nou pe site-urile online, unde, a apărut (în sfârșit!!!) o relatare despre firul evenimentelor și, posibil, adevărul.
Nici vorbă despre jaf armat, restaurantul acela din centrul Aradului nu mai este așa cum era în filmări, iar după cum scria în articol, evenimentul s-a consumat în 2011. Am rămas total perplexă, și întrebarea din mintea mea, care cred că a fost și în mintea multor cititori a fost „cum naiba s-a putut întâmpla asta?!“
Am mai frunzărit online niște publicații, dintre care una specifica negru pe alb că Biroul de Presă al IPJ Arad a infirmat această știre cu „promptitudine și profesionalism”. Nici nu vreau să-mi imaginez trezirea polițiștilor, cu ditamai știrea cu jaful pe canalele media. Însă aparte de agitația tuturor celor implicați, mi-am adus aminte de una din primele lecturi ale mele, în calitate de aspirant la titlul de scriitor de jurnale într-un ziar online, și anume de „Codul deontologic al jurnalistului”. În acest cod apar termeni ca responsabilitate, echidistanță, protecția sursei, însă și documentarea informațiilor și prezentarea cât mai aproape de adevăr a poveștii.
Concluzia acestei povești? Niciuna pozitivă. Precum societatea noastră, unii jurnaliști nu mai au respect pentru nimic, nu se mai simt responsabili pentru nimic. Foarte trist, de altfel, pentru că cel care își ia informațiile din mass-media poate ajunge să asculte și să înmagazineze neadevăruri, ca să nu spun minciuni.
P.S. Îi felicit pe acei jurnaliști care au dezmințit în scurt timp știrea falsă, în speranța că vor avea această „oportunitate” cât mai rar…