Am trăit aceeași zi de sâmbătă ca toți arădenii: ploioasă și tristă, de toamnă, în culori specifice de gri-albăstrui, în care singura bucurie mi-a adus-o faptul că nu am inhalat prea mult praf… dar despre asta nu aș dori să mai scriu. Nu deocamdată, ci deloc. Nu pentru că nu ar fi de actualitate, ci pentru că mă întristează peste măsură.
Bucurându-mă de una din primele sfârșituri de săptămână în casă din „colecția TOAMNĂ 2017”, am încercat să adaug niște informații utile neștiinței mea într-ale muzicii și m-am mai uitat o dată la Vocea României, pentru ca luni, în pauza de cafea de la serviciu, să pot exprima măcar o părere despre ce s-a cântat, chiar dacă nu avizată. Evident, dacă mi se va adresa vreo întrebare.
Îmi fuge la o imagine surprinsă zilele trecute, în centrul Aradului, imagine care mi-a dus mintea și mai departe, peste mări și țări, mai precis într-o țară care oferă toate posibilitățile și ai cărei cetățeni se nasc egali. Dacă autoarea pare tulburată și vorbește în dodii e pentru că a pornit de la un titlul greu de explicat, însă cu puțină răbdare promit să dezvălui procesele de gândire prin care am ajuns la această asociere cel puțin bizară.
Imaginea de la care plec este lucrarea „Miorița” expusă la Galeria Națională de Artă DELTA. O Mioriță modernă, așa cum nu am învățat-o, așa cum nu am fost învățați să o „vedem”, scundă, cu șolduri late, ochi negri, mari, ținând ostentativ un aparat de bărbierit în mână, epilându-și trupul, expunându-și nurii frumoși cu mult curaj și o oarecare delicatețe, zâmbind din buzele date cu ruj…
În loc să-mi fugă gândul la versurile învățate în școală (care nu au fost neapărat pe placul meu, dar profesoara mea de limba și literatura mea insista să le cunoaștem, întrucât vor contribui la dezvoltarea noastră spirituală… mărturisesc că îmi scapă și azi contribuția Mioriței la dezvoltarea mea), mi-a fugit la mult mai lumescul, popularul și ancorat în realitate personaj contemporan mie : Kim Kardashian și în special la fundul ei cel aducător de celebritate.
Am mers mai departe cu firul gândirii și le-am găsit celor două asemănări…mintea mea poate pleca destul de departe când e provocată, mai nou îi descopăr niște particularități demne de un control psihologic, însă datorită rușinii față de acest aspect (rușine generală, a poporului român până la urmă) prefer să mai amân răspunsurile profesioniștilor la întrebările pe care mă tem să le formulez, chiar și în intimitatea casei mele.
Miorița din Arad seamănă cu Kim Kardashian. Seamănă atât de mult cu Kim Kardashian încât provoacă oarecare seisme și falii în sistemul de valori. Printre multe alte similitudini observabile, amândouă sunt blonde, (adevărat, Kim Kardashian doar de puțin timp), sunt „icon”-uri ale generației lor (am învățat temenul când documentam acest subiect), au generat venituri fabuloase – câți cantautori, profesori, critici și alte categorii trăiesc încă de pe urma mioriței? -, au buze proeminente, un fund impresionant și le știe toată lumea.
Miorița din Arad este inspirată ea, oare, din Kim Kardashian? Nu m-ar mira – și nu văd în acest aspect un lucru rău. Orice copil de gimnaziu care va vedea Miorița din Galeria Națională de Artă DELTA va avea prima reprezentare vizuală a Mioriței cea povestitoare, a mioriței „laie, laie bucălaie”, așa cum noi nu am avut-o. Curiozitatea mea însă „coboară” în neputința de a-mi răspunde, chiar mie însămi, la întrebarea „ce treabă mai are Miorița cu povestitul, ce-i trebuie ei dreptate, adevăr și schimb de informații?”
Autoarea nu dorește sub nicio fomă să desconsidere, să critice sau să aducă vreo conotație negativă creației expuse sau spațiului în care a fost expusă, nefiind nici măcar la nivel teoretic critic al vreunei forme de artă. Însă asocierea realizată în câteva secunde de contemplare a Mioriției din Arad mi-a ridicat serioase semne de întrebare referitoare la stimulii la care este supus creierul meu, zilnic. Creierul despre care se presupune că este format, dezvoltat, matur, face legături atât de ciudate încât mă gândesc, oare ce legături ar putea face un creier tânăr, în plin avânt și sete de cunoaștere?
Aș fi fost curioasă să aflu răspunsul înainte de a așterne pe pagină aceste gânduri, însă niciun copil de gimnaziu nu s-a nimerit în preajma mea în aceste zile, profitând, pesemne, de ultimele zile de vacanță.
O concluzie evidentă, însă, am putut trage, din toată această poveste care persistă în mintea mea precum un cui în talpa pantofului: s-a dus Miorița copilăriei mele!… Cred, însă, că mi-ar fi plăcut-o mai mult pe cea nouă, actuală, mai în tendințe. Ar fi putut da puțin farmec poveștii ei, să găsesc și eu ceva de care să mă leg, care să contribuie cu adevărat la dezvoltarea mea.
