Mi se întâmplă des să mă deplasez prin oraș cu tramvaiul, fiind un mijloc de transport ieftin, rapid și ecologic, comparativ cu autobuzul, însă cred că la finalul unei vieți de călătorit cu tramvaiul prin Arad, cu tot optimismul care îmi place să cred că mă caracterizează, factura va fi una mult mai mare.
Ieri a fost o zi ca oricare altă zi de luni, grea și plină de nostalgii de început de toamnă și de sfârșit de săptămână. După câteva zile de relaxare și vizionare de filme, o premieră cinematografică 100% arădeană (a cărei recenzie sinceră încă o mai caut și azi prin presa locală), am pornit dimineață înspre serviciu cu elan minim, colegă de suferință fiind cu toți cei care, la ore la care ploaia încă mocănea pe caldarâm, mergeau spre locurile de muncă, cu gândul la patul cald, recent părăsit pentru o zi de muncă. A venit însă eliberarea, soarele vesel și mult-așteptata oră de plecat acasă, când am zburat spre stația de tramvai pentru a mă întoarce acasă la mârtanul meu, la cărțile mele și la certurile tânărului cuplu care s-a mutat recent în apartamentul de deasupra mea.
Cu un zâmbet sincer am urcat treptele unui tramvai galben, ce avea să mă ducă spre tărâmul liniștii mele, pentru care mai plătesc, în fiecare lună, o sumă considerabilă unei bănci. Au trecut doar 40 de secunde până când zâmbetul meu să pălească într-o grimasă, la vederea atâtor arădeni care se bucurau de sfârșitul unei zile de muncă precum un bolnav de cancer de o nouă rundă de citostatice.
Primele câteva minute au trecut foarte greu, nici soarele de afară nefiind în stare să lumineze fețele atât de gri și de triste ale călătorilor. Nici măcar un grup vesel de tineri nu a reușit să schimbe atmosfera apăsătoare din vagon, nici verdele ierbii, nimic. Încet-încet a trebuit să îmi deschid ochii, și cred că am făcut-o pentru prima oară în cei 40 de ani de viață: suntem un oraș de triști.
Am mai auzit această expresie, rostită de unii „oameni de cultură”, sau prieteni ai culturii, când am îndrăznit să-mi înfrâng timiditatea și să ies în lume la o manifestare culturală. Am crezut că este o vorbă ipocrită, o „fiță”, o vorbă presupus inteligentă, menită să scoată din anonimat o persoană mediocră și să o plaseze pe o oarecare scară a valorii intelectuale… dar are, pe undeva, un dram de adevăr.
Odată, nu foarte demult, erau cărți în câteva tramvaie arădene, cărți care au dispărut, despre care nimeni nu mai scrie nimic. Mi-aș dori să cred că au fost luate de călători pentru a fi citite, iar când au căutat coșulețele acelea în culori vesele pentru a le returna, și nu le-au găsit, le-au dat unor copii necăjiți. Nici cărțile, la vremea lor, nu au adus zâmbete pe fețele călătorilor. Copiii tineri care vorbesc tare, ascultă muzică, sunt îmbrăcați „ciudat” sau au alte păreri sunt catalogați imediat drept anarhiști, tulburenți, drogați sau prost crescuți, colțurile căzute ale buzelor călătorilor transformându-se într-o grimasă de scârbă, de respingere, comentată adeseori cu mult-prea-expiratul „pe vremea mea…”.
N-aș fi îndrăznit să cred că trezirea la realitate este atât de dureroasă, că adevărul privit cu ochii maturității va fi mai tăios decât înjurăturile adresate femeilor în vârstă, că arădenii mei dragi se încăpățânează să păstreze gri-ul epocii de aur atât în îmbracăminte cât și pe mimica feței, dar a trebuit să o fac, pentru a avea vreme să mă obisșuiesc cu ideea că suntem, într-adevăr, niște triști.
Nu mi-am propus nici într-un caz să jignesc călătorii din mijloacele de transport în comun, iar asocierea cu persoanele din fotografie este una pur întâmplătoare. Însă atitudinea acesta de gri, trist, dezolant, iremediabil va persista atâta vreme cât nu ne putem bucura de lucrurile simple ale vieții, cum ar fi o zi de lucru de luni care iată, s-a încheiat. De asemenea, parca imi doresc din ce în ce mai mult o mașină, pentru a ma putea elibera de catatonismul periculos al mijloacelor de transport în comun, care, după 30-40 de ani de administrare va avea ca finalitate o factură consistentă la un psiholog, pentru tratarea depresiei cronice.
2 comentarii. Leave new
Cand erau carti în tramvaie, Critic Arad, unde publicati acest articol, își bătea joc intens de ele. Vedeți în arhiva. Si de asta suntem un oraș trist.
Fără a îndrăzni să contrazic cele spune de Dv, cred că nu faptul în sine a fost luat ”în bătaie de joc”, ci momentul în care inițiativa a fost luată, fiind vorba de miză electorală. De asemenea, lipsa continuității acestei forme de culturalizare ridică semne de întrebare și ar putea fi o bază solidă pentru opiniile criticarad.
Vă mulțumesc pentru lecturare