Suntem în toiul examenelor naționale. De mai mulți ani, legat de acest aspect se petrece un lucru cel puțin interesant: acela că nu doar părinții și profesorii își manifestă îngrijorarea față de cum vor parcurge această etapă a vieții lor tinerii în cauză, ci și presa, ministerul sau alte foruri care dintr-o dată par a fi abilitate să dea sfaturi sau să sprijine procesul ca atare al evaluării.
Părinții, prin grija uneori excesivă (au mai mari emoții decât copiii lor). Prin urmare, în loc să constituie un factor de echilibru, devin, prin opoziție, factor generator de stres. Profesorii se înscriu cam în aceeași gamă atitudinală, căci eșecul tinerilor e perceput (uneori de ei înșiși, dar mai ales de forurile superioare și nu numai) ca eșec al lor, al felului în care i-au pregătit pe elevi. Ministerul, prin faptul că eșecul elevilor este perceput ca eșec al deciziilor de politică educațională (sau cel puțin așa ar trebui să fie!), respectiv al partidului de guvernământ, respectiv individual, în sensul că ar putea duce la pierderea, cu totul nedorită, a portofoliului de ministru.
Așa stând lucrurile, grija față de elevul aflat în focul examenelor capătă nu doar proporții halucinante, ci și nuanțe care deformează adevăratul rost al acestor examinări. Subiectele care se dau sunt mult mai ușoare decât cele de la simulare (simulări al căror rost este mai mult acela de a speria decât a fi un exercițiu propriu-zis în vederea examinării). Apoi există cărți întregi cu rezolvări gata făcute și promise de edituri ca asigurări, garanții ale succesului, gen Bacul de nota 10.
Presa speculează acest lucru, din perspectiva ei,
de cele mai multe ori exagerată la modul hiperbolizant, căci azi totul trebuie să fie spectacol pentru a fi băgat în seamă și prin urmare a fi vândut. Așa încât în paginile ziarelor apar tot felul de sfaturi legat de cum trebuie elevii să procedeze pentru a se descurca bine și foarte bine la disciplina respectivă, altele legate chiar de modul de rezolvare a subiectelor. Iar de aici nu e decât un pas până la a le da elevilor subiectele dinainte sau pentru a declara aceste examene ca fiind inutile.
Astfel, „ajutorul” dat la examinările naționale devine un fel de isterie națională, care pleacă de jos și merge până la vârful piramidei, unde factorii decizionali îl transformă în pretext al grijii față de tânăra generație.
Vrând-nevrând, fenomenul ne duce cu gândul la modelele literare, căci arta a fost dintotdeauna oglinda fidelă în care lumea și-a putut zări chipul adevărat.
Textul cvasicunoscut la care trimite cu evidență fenomenul menționat mai sus este cel al lui Caragiale, în care putem recunoaște unul dintre tiparele educaționale de atunci, respectiv de acum. Goe e dus la București de mamițele lui „ca să nu mai rămână repetent”. Cu alte cuvinte, repetenția e văzută nu ca un eșec, ci cumva ca o pedeapsă nedreaptă aplicată unui copil așa „pricopsit” precum tânărul marinel care le face proaste pe două dintre mamițele lui. Deloc întâmplător pentru strategia narativă a lui Caragiale, tânărul poartă o pălărie pe a cărei „pamblică” e inscripționat Le formidable. Căci tot comportamentul marinelului din timpul deplasării spre capitală se înscrie în această categorie a formidabilului.
Nu de puține ori s-a pus întrebarea: cine e de vină pentru acest comportament ieșit din tiparele normalității și ale bunului simț? Goe sau mamițele?
Ceea ce demonstrează marele scriitor este că oferirea unei recompense acolo unde ar trebui aplicată o pedeapsă este o carență gravă a procesului educativ, și care are efecte dezastruoase asupra personalității umane. A lăuda puișorul în loc de a-l corecta de fiecare dată când încalcă normele bunei conviețuiri sau pentru eșecul său școlar înseamnă a-i crea o falsă imagine despre sine și a-l face incapabil, mai târziu, să se integreze cu adevărat în societate. E interesant să ni-l imaginăm pe Goe individ matur, trăind printre ceilalți oameni și păstrându-și caracterul din copilărie, adică: fiind obraznic cu cei mai în vârstă, manifestând aroganță față de cei care vor să-l ajute în situații critice (pentru că e prea orgolios să suporte sfaturile, așa cum l-a respins și pe al bărbatului care în tren îl avertizează să nu se aplece prea tare pe fereastră, căci vântul îi va lua pălăria). Un astfel de caracter devine, cu timpul, insuportabil, așa încât va veni o vreme când Goe se va trezi singur, respins de ceilalți. O însingurare căreia nu va ști cum să-i facă față și în raport cu care responsabilitatea morală revine „educatorilor” lui.
Care este rostul unei evaluări?
Privind lucrurile dintr-o perspectivă foarte înaltă (și nu imediată, respectiv de foarte jos), am zice că ea are, întâi de toate, un rol metafizic. La sfârșitul fiecăreia dintre zilele în care a creat lumea, Demiurgul privește spre lucrarea sa și o apreciază, o cântărește vede dacă-i bine sau nu ce a făcut. Ce înseamnă, practic, această cântărire? Înseamnă raportarea unei acțiuni la o valoare care dă sens acțiunii respective! Ceea ce se face nu e rodul întâmplării, ci își află justificarea în faptul că e bine ce s-a făcut, adică e ancorat într-o valoare. La nivel social, a vedea dacă e bine sau nu ceea ce facem înseamnă raportarea la normele morale care asigură buna conviețuire și care ne ajută ca, în calitate de indivizi liberi, să respectăm libertatea celorlalți în scopul unei trăiri armonioase alături de ei. În sfârșit, la nivel individual, respectarea normelor de tot felul, ancorarea în valori în general, ne ajută să creștem, să ne dezvoltăm armonios ca indivizi.
Atunci când o ramură a unui copac e invadată de omizi nu o lăsăm să rămână ca atare. Dacă vrem ca pomul să dea roade, fie tratăm cu substanțe creanga împovărată de dăunători, fie o tăiem dacă ea pune în pericol viața copacului. Sau dacă plantăm un copac tânăr și vedem că el, mai apoi, nu crește drept, nu-l lăsăm de izbeliște, ci îl spijinim cu un obiect care să-l ajute să crească drept. Dar, în același timp, nu-l sufocăm înconjurându-l de zeci de obiecte care au rol de sprijin! Căci, în acest caz, așa-zisul spijin mai mult dăunează decât ajută. Natura e cea care, până la urmă, ne arată că, în procesele vii, relația dintre creație și distrugere e una dinamică, într-o dialectică extrem de elegantă și echilibrată, a cărei rezultantă e întotdeauna viața însăși.
Acesta e rolul pedepsei (înțeleasă ca factor care „distruge” ceva pentru a ajuta ca altceva să crească) și nu altul: a sprijini copacul în creștere pentru a se înălța drept, respectiv a tăia / elimina ceea ce dăunează acestei creșteri. Pedepsirea nu e o desființare, ci o în-drept-are a ceva care se manifestă strâmb în raport cu anumite norme.
A nu pedepsi atunci când e cazul sau, dimpotrivă, a sufoca oferind sprijin e deopotrivă dăunător dezvoltării individului.
A nu certa copilul atunci când greșește, respectiv a nu i se explica de ce e greșit (conștientizarea greșelii e încă mai importantă decât pedepsirea ca atare!), a-l supraevalua (printr-o notă care e mult peste modul în care a rezolvat o sarcină de lucru) înseamnă nu doar a-l minți, ci a-i crea o falsă imagine despre sine și, prin urmare, o la fel de falsă imagine a poziționării sale în raport cu ceilalți.
A șopti unui elev la răspuns, a nu-l penaliza pentru copiat sau pentru copy-paste la un referat, a-i motiva la nesfârșit absențele, a nu-l atenționa prin scăderea notei la purtare, a nu-l exmatricula în cazul unor abateri care contravin total comportamentului școlar etc. etc și prin urmare a tolera mereu abaterile grave înseamnă a-l condamna la o viață ratată. Căci a considera drept reprobabile astfel de atitudini nu înseamnă a iubi mai puțin. Înseamnă a ajuta persoana respectivă să conștientizeze că s-a abătut de la calea cea dreaptă, de la verticala devenirii sale umane.
Literatura oferă modele și în alte sensuri.
În Povestea lui Harap Alb, Creangă așază în gura Craiului vorbe care sunt de fapt ale țăranului. Toată frumusețea înțelepciunii populare despre rosturile omului se află cuprinse în cuvintele Craiului dezamăgit că niciunul dintre cei doi fii mai mari nu reușesc să plece în lume și să dea o mână de ajutor fratelui său fără urmași. Le reamintim aici: „…dar ia spuneți-mi rușinea unde-o puneți? Din trei feciori câți are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?! Apoi, drept să vă spun, degeaba mai stricați mâncarea, dragii mei… Să umblați numai așa, frunza frăsinelului toată viața voastră și să vă lăudați că sunteți feciori de craiu, asta nu miroasă a nas de om…”.
Așadar, e rușine ca un om să nu-și găsească rostul în viață, să nu dea un sens vieții lui. Rușine pentru el însuși, dar și pentru familia sa. Iar acest rost nu înseamnă nicidecum a te lăuda cu originile tale, a fi fiul lui X sau Y, adică a considera că ești împlinit prin ceea ce au realizat alții. Cei care procedează astfel „strică mâncarea”, adică nu o merită, pentru că hrana nu e rodul muncii lor, ci al altora. „A umbla frunza fărsinelului” înseamă a duce o viață fără rost, care nu e produsul propriilor acțiuni și împliniri. Căci viața capătă sens atunci când pleci la drum, când întâmpini obstacole (testări!!!) pe care te încăpățânezi sau te lupți să le treci, iar abia parcurgerea lor te crește, îți împlinește ființa. Iar Craiul știe foarte bine acest lucru. Și fiindcă ar fi părut lipsit de compasiune să-i trimită la drum pur și simplu, știind ce pericole îi așteaptă, îi pune el prima dată la încercare, adică le testează capacitățile. Faptul de a se îmbrăca în pielea de urs și a se ascunde sub pod provocându-și astfel fiii la luptă sunt gesturi de iubire. Sunt expresia iubirii unui tată care își testează el mai întâi copiii, ca să vadă dacă sunt pregătiți pentru marile teste ale vieții. Supunerea la proba podului e semnul responsabilității, al nevoii celui care educă de a verifica eficiența propriului gest educativ în raport cu viitoarele provocări pe care fiii le vor întâmpina dincolo de hotarele împărăției, în lumea cea mare…
Asistăm astăzi la o adevărată frică de a educa, dacă ar fi să reformulăm sintagma din titlul faimoasei cărți a psihologului Erich Fromm (Frica de libertate).
Ea se naște pe de o parte, dintr-o neputință, pe de altă parte din incapacitatea de a ne asuma, de a ne simți responsabili pentru formarea cuiva. Părinților le e teamă din dorința de a nu greși, de a fi incapabili să respecte echilibrul între răsplată și pedeapsă. Există însă și varianta, mai sumbră, că efectiv nu mai au timp pentru copiii lor, și atunci ridică pretenții în ce privește educarea lor la școală. Profesorilor le e teamă să mai facă educație (adică formare, pe lângă informare), pentru că ori intervine părintele care întreabă, mai mult sau mai puțin retoric, cum îndrăznește profesorul să-l pedepească pe copil (doar pentru atâta?!!), ori noile reglementări din legislația școlară impun restricții în acest sens. Forurile de conducere (minister etc.) se tem la rândul lor, să-și asume aspectul formativ, pentru că, din dorința de a-și păstra poziția socială și de a nu deveni incomozi, apleacă urechea la vocile părinților și la părerile elevilor înșiși. Un cerc vicios din care cel care are de pierdut nu e altul decât elevul, adică viitorul om.
Acțiunea educativă e la fel de fragilă în păstrarea echilibrului dintre pedeapsă și recompensă, precum aceea a vieții, în la fel de fragila dialectică dintre creație-distrugere.
De aceea a educa nu e doar un gest de mare responsabilitate, ci un adevărat mers pe sârmă și o artă. Să nu uităm că bacalaureatul se mai numea (se mai poate numi încă?) examen de maturitate. A anula pedepsele, a coborî până la ridicol nivelul testărilor e ca și cum ai tăia din drumul unui om toate bălăriile ca el să poată merge pe o cale absolut lină, fără piedici, iar după aceea l-ai lăsa singur în junglă… Să nu uităm că școala e primul examen de dinaintea Marelui Examen al vieții.
