Crime în numele Domnului
Creștinii, adepții religiei iubirii, se luptau între ei cu o ferocitate de nînchipuit pe diferențe de credință, de interpretări diferite a textului sfânt, iar din războaiele purtate au rezultat numeroși prizonieri asupra cărora s-au aplicat pedepse care duceu până la uciderea ereticilor cu miile. Papa Inocențiu al III-lea a dezlănțuit „cruciada împotriva albignzilor”, contra catarilor din Languedoc (sud-vestul Franței de astăzi). În timpul expediției militare a cavalerilor lui Christos s-au înfăptuit numeroase crime în numele Domnului. În iulie 1209 în urma refuzului cetățenilor din Beziers de a-i preda pe presupușii eretici din mijlocul lor, Arnaud Amalric, legatul papal care îi conducea pe cruciați, l-a informat pe Inocențiu al III-lea că răzbunarea divină s-a dezlănțuit miraculos împotriva orașului:
„Oamenii noștri nu au cruțat pe nimeni, indiferent de rang, sex, și vârstă și au trecut prin sabie cam 20.000 de oameni (probabil cifră exagerată). Când un cruciat l-a întrebat în timpul masacrului cum să-i distingă pe eretici de catolicii devotați, Arnaud a răspuns conform unui autor cistercian de mai târziu: „Omoară-i pe toți! Cu siguranță Domnul îi va recunoaște pe ai lui”.
Puțin mai târziu, în 12 noiembrie, după ce cruciații au capturat orașul Lavaur, 400 de presupuși catari au fost arși pe un imens rug funerar construit pe o pajiște – probabil cea mai mare ardere în masă a ereticilor din Evul Mediu și probabil din toată istoria. (CristopherAndrew, Lumea secretă, p. 133)
Au trecut prin sabie pe toți apărătorii
Războaiele religioase purtate între catolici și protestanți în Europa secolului al XVI-lea au produs multe suferințe, creștinii care se luptau fiecare pentru propria confesiune nu acordau mila cerută a se practica de Christos însuși. Una dintre cele mai cunoscute personalități ale reformei, Ulrich Zvingli, a căzut prizonier în mâinile catolicilor învingători în bătălia de la Kappel, din 11 octombrie 1531. Soldații învingători îl întreabă dacă vrea să se spovedească, el face semn că nu și atunci unul dintr ei îi împlântă sabia în inimă rostind cuvintele: „Mori atunci, eretic încăpățânat”. Apoi cadavrul este ciopârțit și dat pradă focului. Este doar un episod individual al crimelor comise de ambele tabere asupra prizonierilor de război vinovați că aveau credințe diferite.
Războiul civil din Anglia din timpul lui Oliver Cromwell a fost în mare parte un război religios, protestanții luptând împotriva catolicilor din Irlanda în scopul convertirii lor. Cromwell avea în rândurile armatei un corp de elită numit „Coastele de fier”, în care soldații erau recrutați în funcție de tinerețe, rezistență fizică și mai ales fanatism religios. Își făceau rugăciunile împreună dimineața și seara și intonau psalmi înainte de a porni la luptă. Fanatismul și cruzimea cu care luptau s-au manifestat din plin la asediul orașului irlandez Drogheda. În raportul asupra operației de cucerire Cromwell spune:
„Domnului i-a fost pe plac să binecuvânteze strădania noastră la Drogheda. După ce am pătruns în oraș am fost necruțători, cred că am trecut prin sabie toți apărătorii.”.
De fapt au fost ucise toate ființele aflate în cetate. Același lucru s-a întâmplat și cu alte orașe, care au fost toate zdrobite. Între 1652 și 1654 – a scris J. P. Prendercast – un călător ar fi putut străbate treizeci de mile fără să întâlnească picior de om”.
Thomas Munzer este decapitat
Crime și distrugeri de o cruzime extremă s-au întâmplat și în Germania, în timpul războiului țărănesc condus de Thomas Munzer. Era un rzboi care avea cauze sociale și religioase. Un astfel de episod sângeros s-a întâmplat în orășelul Frankenhause, la 14 mai 1525. Fanatismul religios s-a văzut atunci când pe cer apăruse, înaintea bătăliei cu armata principilor, un spelndid curcubeu. Profetul Munzer era în culmea încântării: „Dumnezeul nostru a spus: În semn de împăcare voi arunca arcul meu în nori. Copii să nu mai pregetăm, Înainte”!
La ordinul conducătorului armata răsculaților înaintează din toate părțile spre armata care înconjoară orașul Frankenhausen. Pe sub brazi măcelul este necruțător, țăranii cad ciuruiți de săgeți, cei care scapă sunt străpunși de sulițele și de spadele care le găuresc pieptul. Unii trec dincolo de liniile dușmane și aleargă să caute adăpost în oraș. Greșeală fatală pentru orașul Frankenhausen, care le dechide porțile: urmăritorii nu se mulțumesc să-i ucidă pe țărani, ei pustiesc tot orașul. Pe munte, țăranii numără cinci mii de morți. Sunt adunați șase sute de prizonieri care vor fi pedepsiți astfel încât să constituie un exemplu. Li se va tăia capul, ei stând în genunchi. Țestele zboară sub loviturile spadelor mari, ele se rostogolesc pe povârniș până la un râuleț limpede și sprinten care dintr-o dată își va schimba numele, ca și muntele.Blustrinne, jgheabul însângerat. Thomas Munzer este prins și decapitat. (Georges Blond, Furioșii Domnului, Editura Politică 1986, p 108)
Musulmanul îndurător
În cursul secolului al XVII-lea prizonierii din lumea creștină au fost pentru prima dată priviți ca și captivi ai statului, nu ca proprietate personală a celor care îi capturaseră, dar chiar și în această perioadă ei erau tratați cu multă cruzime, erau siliți să îndure privațiuni dureroase și erau supuși la numeroase umilințe, fiind folosiți în mine, la galere sau în practicarea diferitelor meserii.
În schimb, în Imperiul Otoman prizonierii au continuat să fie tratați ca proprietate a învingătorului. În zona de graniță de la Livno, unde s-au ciocnit trupele otomane, venețiene și habsburgice, avem relatarea turcească a unei bătălii de la mijlocul secolului al XVII-lea care s-a terminat cu capturarea a numeroși prizonieri creștini. Când victoriosul pașă a ordonat, cum era obiceiul, execuția părții lui de captivi, unul dintre proprii soldați a pledat pentru ca viața unui prizonier anume să fie cruțată. Cerându-i-se explicații, soldatul a spus:
„în timpul luptei i-am oferit acestui necredincios credința mea și i-am luat-o pe a lui. Am spus că suntem frați. Dacă îl ucid va merge în paradis cu religia mea și va fi vai și amar de bietul de mine”. (Mark Mazower, Balcanii, de la sfârșitul Bizanțului până azi, Editura Humanitas, p 100)
Până spre începutul secolului al XX-lea prizonierii din lumea musulmană rămâneau în viață doar dacă erau vânduți ca robi pe piețele Orientului.
Prizonierii la galere, femeile în haremuri
În secolul al XVIII-lea, a început să fie general recunoscută ideea că scopul principal al deținerii captivilor, spre deosebire de întemnițarea obișnuită, era pur și simplu împiedicarea prizonierilor de război să se alăture din nou forțelor proprii și să ia arma în mână. Desigur că în lumea africană și asiatică lucrurile stăteau cu totul altfel. Acolo unde persista sclavia, au continuat să fie luați sclavi, sau prizonierii aveau să fie pur și simplu omorâți, folosiți la galere, obiect de negociere, femeile ajungeau în haremuri, copiii erau educați ca soldați etc. Mulți dintre negri care au ajuns în America și au fost vânduți ca sclavi, erau de fapt prizonieri de război. Dar și europenii, oricât de mult conștientizau dreptul la existență a ființei umane, indiferent de starea în care aceasta se afla într-un moment dat, au continuat să facă abuzuri chiar dacă nu la nivelul de mai înainte.
„Gaura neagră” din fortul Wiliam
La izbucnirea Războiului de Șapte Ani (1756-1763), nababul din Bengal, Siraj-ud-Daula, a atacat colonia britanică din Calcuta, luând între 80-150 de prizonieri britanici încarcerați în ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept „Gaura neagră” din fortul William. Surse contemporane vorbeau despre 146 de prizonieri, dintre care cei mai mulți au murit asfixiați. Este probabil ca numărul să fi fost mai mic, dar nu încape îndoială că o mare parte dintre ei au murit. „Vara era la apogeu iar gaura era o celulă de numai patru metri pe cinci metri și jumătate”. (Niall Ferguson, Imperiul. Cum a creat Mare Britanie lumea modernă, Edit. Polirom 2018, p 51)
Umanitatea lui Frederik cel Mare
În timpul aceluiași război, de data aceasta în Europa, s-a întâlnit un tratament cu totul deosebit al prizonierilor de război aparținând aceluiași neam. Astfel, Frederik cel Mare, regele Prusiei, îi convinge pe cei 14 mii de prizonieri luați din rândul trupelor saxone să se înroleze în armata sa, motivând că era mai ieftin așa decât să-i hrănească și să-i țină prizonieri, nemaivorbind de faptul că trupele sale se înmulțeau cu soldați tenaci și curajoși (Magazin istoric, octombrie 2019)
Tot regele Frederik a avut grijă ca prizonierii, în număr de 5000, luați în urma bătăliei de la Rossbach, din 1757, să fie bine tratați și i-a invitat pe ofițeri la masa lui: „Domnilor, le spune, scuzându-se pentru frugalitatea tratației, nu vă așteptam atât de devreme și într-un număr atât de mare”. (Magazin istoric, noiembrie 2020, p. 65)
Europenii au săvârșit și ei crime, cu caracter de genocid în timpul cuceririi Americilor, în luptele purtate cu băștinașii numiți indieni. Au procedat fără milă ucigând și războinici dar și femei și copii pentru a face loc colonizatorilor. Despre toate acestea, în episodul următor.
Foto: rol ilustrativ / sursa: Google
Vezi și:
- SERIA Prizonierii în istorie
- SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
