În anul câinelui

Viaţa, sau ciudăţeniile cu tentă repetitivă cărora le spunem noi viaţă, are un mod excesiv de ironic de a ne arăta cât de departe de adevăr suntem. Mă trezesc, în acelaşi pat, în aceeaşi cuşcă de prefabricate numită apartament, mă uit pe acelaşi geam, la aceeaşi stradă golită de pomi. Am acelaşi gust de cenuşă amestecată cu sânge, acelaşi iz de stătut îmi umple nările. Merg la aceeaşi baie şi mă spăl. Mă spăl bine. Îmi fac o cafea şi mănânc un sandviş. Deschid calculatorul, dau pe fluxul de știri şi îi înjur pe toţi, fără intonaţie, ca un fel de ritual fără început şi fără sfârşit. E anul câinelui, aşa că totul pare canin şi murdar în jurul meu. Îmi duc viaţa ca orice român obişnuit şi, bineînţeles, nemulţumit, mârâind la toţi şi urlând la lună.

Când totul arată câineşte, ai senzaţia lui „Homo homini lupus”. Când îţi începi anul cu halca babei smulsă de comunitarul autohton, tendinţa e să vezi câini peste tot. E o transcendenţă a caninului, poate, nu, sigur mai adevărată decât aparenţa umană a semenilor. Ştii că e anul câinelui, când vezi haita de jigodii care îşi spun aleşii şi numiţii neamului, înnebuniţi de mirosul ciolanului,  când îi vezi cum umplu de bale toate idealurile tale, cum ridică piciorul lângă pomul libertăţii și se pișă cu presiune la rădăcina lui.

Mă doare când văd câte javre se dau drept câini de rasă, şi le iese al dracului de bine. Poţi să îţi cumperi un pedigree de mare angajament, îţi trebuie doar stomac şi apetit pentru altceva decât mâncare uscată. Maidanezul cu serie şapte devine imaginea pregnantă, mă apasă pe creier ca o tumoare. Nu înţeleg cum reuşita e doar a câinilor de cea mai josnică speţă. Văd cum, în fiecare oraş, haitele de hiene care fac legea sunt îngeri şi toţi ceilalţi sunt suspecţi de boli coruptibile. Totul e apos şi ceţos. Totul e aproape ireal, afară de confuzia în care trăiesc.

Căţeaua piratului a devenit şi mai populară, apare din nou la televizor şi latră cum că e de rasă şi mănâncă numai ce-i pune noul său dulău de-acasă în farfurie. Îmi împart timpul între a gândi câineşte şi a încerca, fără succes, să fiu câine, pe bune, câine al nimănui, turbat şi agnostic. Şi toţi şacalii şi coioţii, cu căţelele lor, care se cordesc pe la colţuri şi umblă pe sârmă, doar-doar o să-i vadă cineva, o să-i discute, o să intre undeva, pe după retină, între umoarea sticloasă şi trompa lui Eustachio.

Pe afară din ogradă, terrierul de Yorkshire face tumbe până scoate din pepeni ogarul iranian. Şi e o lume a câinilor, unde unii latră, alţii ascultă lătratul, şi toţi cred că pot înţelege. E începutul a ceva foarte rău, ceva nenumit, ceva ce mă face să mă ghemuiesc, scâncind, după canapea, aşteptând ca vreun stăpân de ocazie să mă bată cu ziarul. E anul câinelui, şi nu mai vreau nimic, decât să mă ascund în cuşca mea, să-mi ling rănile şi femela proprie şi personală.

Ies, totuşi, să dau cu nasul pe afară. Mă scutur de praful vizionar şi deschid ochii. E de abia ianuarie şi deja m-am săturat de anul câinelui. Şi de toţi câinii pe care îi văd. Vreau să fiu pisică. Şi chiar sunt. Chiar acum, scuip un ghem de blană.