O femeie din Timișoara, iubitoare de animale, a apelat la adăpostul Denyflora pentru a adopta un câine, însă nimic nu ar fi putut s-o pregătească pentru ceea ce urma să vadă și să experimenteze. O poveste despre animale chinuite, suflete de patrupede neîngrijite, oameni cruzi și nepăsători, care deși și-au asumat să fie păzitorii acestora, au ajuns să le fie problema de la rădăcină a vieții mizere pe care din păcate sunt obligați s-o trăiască.
O relatare despre cum este să adopți un câine din adăpostul Danyflor, care primește de foarte mulți ani finanțare de la bugetul Timișoarei pentru a se ocupa de câinii fără stăpân, a devenit publică pe un grup de Facebook dedicat acestui subiect.
Tabloul de groază? Câini înghesuiți în boxe insalubre, cei de talie mică cu cei de taie mare, cei terifiați cu cei periculoși stând toți la comun.
Din păcate, povestea nu se oprește la condițiile în care acei câini trăiesc, ci și la experiența adoptării unuia, care pentru timișoreancă s-a lăsat cu imagini îngrozitoare: în procesul scoaterii din țarc, câinele ales de ea a fost rănit de un altul din boxa lui, în fața ei, câinele defecând de durere sau frică.
Singura soluție a personalului pentru a-l scoate din țarc și a-l transporta până la „recepție” a fost să găsească o roabă, în care viitoarea stăpână urma să-l târâie pe bietul câinele rănit și plin de propriile fecale.
Partea cea mai rea este nepăsarea, sau poate obișnuința membrilor personalului adăpostului, care văzând situația dată, nu au părut a fi surprinși, acționând ca și cum este o experiență normală pentru ei, o zi total obișnuită ca oricare alta.
O să lăsăm cuvintele femeii în cauză să expună mai clar ceea ce s-a întâmplat, însă vă avertizăm, lectura acestui caz vă poate afecta emoțional, modul sfâșietor cu care timișoreanca a relatat cele întâmplate fiind o trezire la realitate, un semnal de alarmă și un apel la un strop de umanitate și empatie pentru patrupedele care sunt total inocente și care din cauza a astfel de întâmplări, ajung să trăiască o viață de chin.
Postarea originală:
Este ora 6 dimineață. Tocmai m-am trezit dintr-un coșmar. Un coșmar pe care ieri l-am trăit în viață reală, iar subconștientul mi l-a repus în scenă în timpul somnului. Și așa am înțeles că nu pot să tac, trebuie să spun ce am văzut.
În urma apelului unei persoane de pe Facebook de a fi ajutată cu scoaterea unui cățel din acest loc numit adăpost, un cățel care are șansă de a fi adoptat, am mers ieri dimineață la Danyflor. Mă așteptăm că procesul să fie unul firesc, adică întru, dau datele necesare, aștept 15 minute și cineva din personalul calificat îmi va aduce cățelul dorit. Dar spectacolul absurd de abia de aici începe…
Ajungem în față porțîi, întâmplător un angajat era tocmai acolo, îi spunem ce dorim, spune „da, haideți înăuntru”. Intrăm. Spunem ce câine dorim să luăm de la ei.
Domnul spune: „stați să chem pe X, că dansa se pricepe la scos catetii din țarc”. Apare o doamna în vârstă, jumătate din mine că înălțime pe care o simt că ar vrea să se sustragă: „dar tocmai acel câine îl doriți?”. „Fix acela”, spunem noi. „Stați așa, să îl sunăm pe Y”. Y nu răspunde. Mă ofer să merg cu ei, să îi ajut. Deși reticenți la început, în final, neavând altă varianta, acceptă oferta mea.
Ce a urmat de aici e ceva care m-a marcat pentru restul vieții. Și nu exagerez.
Când am pășit pe ușa aceea, înainte de care lumea mai părea măcar un pic normală, și am intrat în locul unde am văzut și auzit minim 500 de câini care lătrau toți la unison, mi s-a cutremurat pământul sub picioare. Mi s-a interzis clar să fac poze, am doar un filmuleț de 5 secunde pe care nici nu-mi amintesc când și de ce de l-am filmat. Șocul pe care l-am trăit este imposibil de descris în cuvinte. Dacă ar fi să îl exprim în emoții aș spune GROAZĂ, și o tristețe atât de profundă care mi-a pornit instant lacrimile. În minutele alea cât așteptăm că personalul calificat (da, e ironică formularea) să se organizeze pentru a merge să luăm cățelul, am simțit că sunt ruptă de realitate. Știu că de câteva ori, fugitiv, am spus că sigur e un vis și nu mai e mult până mă trezesc. Încă nu m-am trezit.
Apare doamna, îmi iau prietenă și pornim spre țarcul E5 unde știam că se află câinele după care am mers. Asta înseamnă că am străbătut mult din această GHEENĂ, unde câini de toate formele și mărimile sunt înghesuiți în țarcuri insalubre, ce duhnesc a rahati vechi, a sânge proaspăt, a infecțîi, a mâncare rânceda. Un câine și-a strecurat botul printre gratii și și-a lipit față de mâna pe care o intinsesem că să îl mângâi. Cu fiecare milisecunda în locul acela, mi se părea că sunt tot mai departe de realitate. Nimic din ce am văzut, auzit și simțit acolo NU ESTE NORMALITATE.
Ajungem la țarcul E5. 7 câini înghesuiți grămadă, câini mici și mari, câini agresivi și câini terifiați puși laolaltă. 7 câini și 3 „căsuțe” infecte și reci într-un țarc.
Acolo dorm câinii cu rândul?? Că eu nu înțeleg! 6 erau lipiți de poartă, câinele nostru în una din acele căsuțe, încremenit în poziția unui suflet resemnat, care a abandonat orice urmă de speranța!
Spun: „bun, hai să îl luăm și să plecăm. Mi-e rău tare”.
Dar care e procedura? Personalul calificat (și, da, în continuare e ironică formularea) aduce un lat și un bat care era pregătit fix acolo lângă cuștile acestea mizere și împuțite, rezemat de zid. Un bat! „Dați-mi bățul acela, doamna, că să îi pot pune latul la gât”. I-l dau. În timp ce doamna supracalificata se lupta să pună latul la gât câinelui nostru, un alt câine sare pe el, își înfinge colții în spatele lui, câinele nostru cade, doamna îl trage cu latul în timp ce da cu picioarele și bățul în ceilaltil câini care voiau să iasă ori să muște, trag și eu de latul agățat de gâtul câinelui nostru căzut pe spate, îl tărâm afară cu picioarele în sus, prin mocirla din țarc, el se ridică și se zbate, muscă latul și face pe el. O diaree a cărui duhoare nici nu se mai simțea în focarul acela, dar care „mirosea” a terifiere, a groază!! De spaima se retrăsese într-un colț, tocmai lângă un țarc prin grațiile căruia alți colți au ieșit și s-au înfipt în el din nou. N-a schițat nimic. Era încremenit. Eram încremenită.
Mă gândesc „bun, ce fac mai departe? Câinele asta nu va mișcă de aici”, iar latul doar i se strângea în jurul gâtului când trăgeam de el să îl fac să se miște de pe loc.
Doamna supracalificata spune „stați așa, știu eu” și se întoarce cu o ROABĂ. O ROABĂ!! O roabă în care îmi spune să așez câinele terifiat, mușcât, bătut, rahatit pe el! O roabă!! Aici mi-am dorit cel mai mult că totul să fie un vis absurd din care cât de repede să mă trezesc! N-a fost.
Mi-am dat jos haina de pe mine, pentru că da, eram îmbrăcâtă în ținută normală, crezând că procesul va fi unul în care eu semnez, ei îmi aduc câinele și toți plecăm fericiți acasă. Nicicând nu m-am gândit că am să umblu prin noroiul care clocotește acolo și nicicând nu m-am gândit că am să ajung să car eu câinele rahatit, din care curgea sânge, în brațe. Dar asta era singură cale de a-l scoate de acolo, așa că l-am luat în brațe și am trecut, parcă teleghidată, printre sutele (sau mia??) de câini care lătrau la unison de se zguduia pământul sub noi. Nu m-am uitat spre niciunul, mâncată de vină că pot cară doar un singur câine în brațe spre libertate, înaintăm plângând și încercând din răsputeri să nu vomit.
Ajungem într-o încăpere unde trebuiau făcute ultimele demersuri pentru scoaterea câinilor, tremuram de parcă eram goală la minus 30 de grade. Mă uităm la oamenii aceia, care știu că-s doar marionetele unei adunături de oportunișți șmecheri, n-au ei nicio putere, niciun cuvânt de spus și îi întreb: „Puteți dormi noaptea?? Puteți vedea atrocitățile astea și să mergeți acasă, să mâncați și să dormiți linișțiți???”.
Eu de ieri nu am mâncat. De ieri doar plâng. De ieri știu că dacă tac după ce am văzut INFERNUL câinilor din Danyflor, sunt complice, sunt la fel de vinovată că aceșți cr****i vinovați de sângele, spaimele, traumele permanente ale acestor suflete NEVINOVATE!
Aș fi vrut să se termine aici șirul acestei întâmplări absurde, dar nu.
Iau câinele din nou în brațe să îl duc la mășînă. Când să îl pun în portbagaj, se sperie teribil și mă muscă de umăr. Nu-i dau drumul. Îl pun jos, cer o cușcă (noi chiar nu ne-am așteptat să găsim un câine atât de terifiat, câinele îl știam de pe stradă și NICIODATĂ n-a fost agresiv). N-au cușcă. Îmi aduc o fașă cu care să îi leg botul de jur împrejur. O fașă pe care aș fi putut să o rup și cu două degete. Bun și așa, zic, și așa urmează să mergem la medic cu el și luăm o cușcă de acolo. Reușim să îl așezăm în portbagaj și plecăm. O duhoare umple mășînă, în timp ce mă șterg pe mâini de rahat și noroi, îmi curat minimal urmele colților de pe umăr și începem toate 3 să plângem.
„Nu e normal”. Nu, asta nu e normalitatea din anul 2024!!! Ajungem la cabinetul veterinar, mă apropii să îl dau jos din mășînă, el se smucește, se zbate, urlă, da să muște, zgarda pe care i-o pusesem plezneste în două. Singură șansă spre o viață normală a acestui câine mai stătea „agățată” în două degete ale mele. Știam că dacă îl scap, nu mai are nicio șansă și va ajunge din nou în același infern. Țîn de el de parcă viață mea depindea de asta, el își înfige colțîi în mâna mea dreapta. Eu țîn de el. Îi simt colțul alunecând tot mai adânc, spre os. Țîn de el. Își înfige colțîi și în mâna stânga. Țin de el. „Dintre noi doi, negrutule, eu sunt mai încăpățânată decât ține, înapoi nu te las să te duci, poți să-mi smulgi brațele cu totul”. Că prin minune, reușesc să îl duc în cabinet, îl împing rapid într-o cușcă și mă pun pe plâns. Nu de durerea mușcăturilor adânci. Ci de adâncimea traumelor lui pe care GARANTEZ că nu le avea înainte de Danyflor. Singurul mod în care am mai putut să îl transportăm a fost să fie anesteziat, ocazie de care ne-am folosit și a fost deja castrat. Neavând timp, desigur, să îl pregătim corespunzător, adică să nu fie hrănit cu câteva ore înainte, a vomitat în timpul intervenției. Creier de porc nedigerat.
Pe cine să strig la înaintare pentru a răspunde de atrocitățile astea? Pe primar?? Cică a fost în vizită și a fost mulțumit de ce a văzut. Pe asociațiile care știu ce e acolo, care pot face ceva și nu fac? Pe ȚINE, cel care citeșți postarea asta și vei derula mai departe în timp ce-ți bei cafeaua caldă sau îți mănânci prânzul copios? Pe MINE, care am văzut iadul de acolo și tot ce pot să fac este să postez pe facebook despre asta? Pe cine??? Cine e responsabil??
Câinii mor acolo, se mănâncă între ei, se bat pentru mâncare și spațiu, în timp ce MAFIOȚII își umplu conturile cu banii făcuți pe viețile distruse ale acestor animale vinovate doar că s-au născut în țară asta ce duhnește mai rău decât „adăpostul”. În țarcul de vizavi de E5 un cățel își ținea o lăbuță în sus, inflamată, în timp ce altul îl muscă de unde apucă.
O cățelușa (cred, după mărimea și privirea ei) deprimată- singură care, în timp ce sute de câini urlau lângă ea, ea nu schița niciun gest. Față ei mi-a rămas întipărită pe rețînă. Mii de câini care au intrat și n-au mai ieșit, dar nici nu îi mai găseșți acolo. Și noi dormim linișțiți. Eu nu mai dorm.
Eu m-am dezmeticit. Și nu știu prin ce modalitate, cu ce arme, cu ce resurse, dar am să caut să starpesc răul asta de la rădăcina. Pentru cine mai are o fărâmă de conștiința, mai sunt locuri libere lângă mine. De undeva trebuie început. De undeva trebuie pornită schimbarea.
Nu e un vis, așa-i? Nu e, încă simt duhoarea aceea strecurată prin nări, până în ultima celulă.
Câinele e la loc sigur.
Vom avea grijă să îi tratăm și rănile fizice, și pe cele sufleteșți. El va avea noroc. Dar celelalte mii?
Citește și
