Trei lucruri recente atrag atenția asupra scriitorului arădean Gheorghe Schwartz:
Primul: i s-a decernat Premiul Național pentru proză, Opera Omnia, ediția a VI-a, organizat la Piatra Neamț, premii ce s-au acordat la edițiile anterioare prozatorilor D. P. Popescu, Nicolae Breban, Eugen Uricariu, Gabrielei Adameșteanu și Dan Stanca.
Al doilea: Revista principală a Scriitorilor, România literară, an. 54, nr. 12/ 25 martie 2022, publică două pagini (18 – 19) de proză semnate de scriitorul arădean, cu titlul Exit (după o evitare îndelungată a publicării sale în revista bucureșteană);
Al treilea: a apărut volumul Enigmele infinite. Vocalize în Do Major, la Editura Junimea din Iași, un roman, pe care îl vom prezenta în cele ce urmează.
Enigmele infinite. Vocalize în Do Major
Douăsprezece chei ruginite, înșirate pe o sfoară, o mărturie a criticului literar Ioan Holban și o inspirată Justificare a autorului întâmpină cititorul volumului Enigmele infinite (Editura Junimea, Iași, 2022, 224 pagini).
Este a opta vocaliză (sau prima), această în Do Major, după altele în game minore/ majore, cu bemoli, toate având titlul format din cuvinte de opt litere. Jurnalul pandemic (2021), Enervant (2020), Cuvântul cotidian (2019), Jocurile trecerii (2018), Hârtiile oficiale (2017), Justiția suverană (2016) și Hotarele istorice (2015).
Abia terminase marele (și impunătorul) roman Cei o sută (2013), că în anul următor începe seria de vocalize, cu Enigmele infinite, vocalize în Do major (2014), ajungând, după opt ani, la opt „anduranțe”, pe care însuși le explică: la fel ca un instrumentist obligat la sute de ore de game spre a putea rămâne în formă, la fel ca un sportiv obligat la sute de ore de antrenament pentru a putea spera la un randament adecvat în competiție, la fel și scriitorul depune ore multe de exerciții înainte de a plonja în marele roman.
Exercițiile liber alese, antrenamentele de întreținere sunt inegale, în funcție de dispoziția scriitorului. Și a cititorului, care nu trebuie să aibă pretenția (și exigența) unei scriituri înzestrată cu strălucirea și fastul dintr-un concert public.
Sunt texte, ar spune autorul, elaborate în halatul tras peste pijama, având menirea de a întreține condiția prozodică pentru un nou proiect de anduranță. E momentul de relaxare între două romane – primul scris în peste 25 de ani și ivit în biblioteci în raftul de 11 volume, vizând evoluția umanității în râvna sa spre nemurire prin intermediul a o sută de personaje – iar al doilea ar urma după ce vocalizele îi oferă suficient exercițiu pentru marele spectacol al creației depline.
Prin urmare, Vocalizele ar fi doar un refugiu emoțional în scrisul ce așteaptă o nouă maturitate pentru un alt amplu roman.
Citind toate cele opt vocalize, am rămas cu credința că, puse într-o anumită ordine și legate măiestrit prin caracteristicile notorii ale narativității, acestea alcătuiesc schema romanului promis. Exercițiile de scriere devin un roman ultramodernist prin stil și trufie.
Din 2014, când a început Vocalizele, cu Enigmele infinite (vocalize în Do major), până în 2022, când încheie seria vocalizelor, cu Enigmele infinite (vocalize în Do major), au trecut opt ani, iar cifra opt este un fel de mascotă obsedantă a scriitorului.
Volumul recent cuprinde 199 de texte – enigme, ultima intitulată Pentru cine scrie Julius Zimberlan?
Îmi iau îngăduința de a lăsa gândul să speculeze că Julius Zimberlan e o copie a autorului, așa cum el s-ar închipui ca personaj în propria sa enigmă veșnică, căci fiecare om e o întrebare, care așteaptă un răspuns repetat: Julius Zimberlan (pe care unii îl admiră că a ajuns la vârsta
senectuții, iar alții socotesc că ar fi ajuns la vârsta senilității) șede în fotoliul său favorit (p.
221), citește și scrie. Repetă lectura raportului despre cititorii din Biblioteca Națională, care arată că din 28.267 de cititori, 28.107 n-au parcurs nici un rând scris de J.Z, 26.998 nici n-au
auzit vreodată de autorul Julus Zimberlan și doar 57 au citit până la capăt un volum al lui Julius Zimberlan. Ironic, afirmă cu amărăciune ironică: să ai șaizeci de cititori nici nu e o
cifră atât de mică (?)
Cartea începe cu o enigmă existențială, o enigmă pentru eternitate.
Din fotoliul său, Julius Zimberlan nu putea distinge un obiect (intrus) printre cărțile din raftul trei al bibliotecii sale: hotărî să se scoale în picioare și să se apropie de raft, dar tocmai atunci suferi infarctul acela fatal… În sferele infinite și nelimitate de timp, aceasta i-a rămas singura problemă nerezolvată: ce s-a aflat pe raftul al treilea al bibliotecii sale.
Vocalizele ar putea fi componente ale unui roman promis. El se încropește din cioburi narative, iar liantul dintre acestea e personajul, adeseori incert, aerat, fără identitate și lipsit de misiune.
Apoi, absurditatea atitudinilor derivă din absurditatea enigmelor, bizare, șocante, arbitrare.
Personajele, care sunt, au nume exotic inventate, folosesc discursuri ilogice, se exprimă stereotipic, repetitiv, mecanic și nu se regăsesc în vreun conflict nici măcar cu propriile fapte.
Autorul folosește un limbaj ironic, contradictoriu, repetitiv, cu sensuri amplificate în ecouri neregulate și contradictorii.
Enigmele infinite, vocalize în Do major,
sunt nebunii admirabile, în aventura sufletului omenesc de a descoperi mediocritate și ratarea,
superficialitatea și manipularea emotivă. Scrisul lui Gheorghe Schwartz e sursă de desfătare,
vrednic de o fermecătoare sărbătoare lexicală, prin care răspândește caligrafia unei condiții umane mistificate de diletanți.
