CIMITIRUL ÎNTREBĂRILOR FĂRĂ RĂSPUNS…
A. „ATUNCI CÂND NU AI CE SPUNE, TREBUIE SĂ TACI” („Wovon Man nicht sprechen kann, daruber muss Man schweigen”) –
este celebra propoziție-sentință cu care se încheie nu mai puțin celebra lucrare a lui Ludwig Wittgenstein – Tractatus Logico-Philosophicus. „Biblia” gândirii secolului XX. Această propoziție finală ar trebui să fie „profesiunea de credință” a celui ce se încumetă – alături de sute și chiar mii de autori – să reflecteze și… să scrie despre acel Decembrie ’89 românesc… Mi-am permis să împrumut de la Ion Cristoiu – cu transpunere în alt context, cel al lui Decembrie 1989 – amara constatare a controversatului autor, „Curvă a mai fost cu noi Istoria asta!”
B. „DUMNEZEU ȘI-A ÎNTORS FAȚA ȘI SPRE NOI”, „SOARELE A RĂSĂRIT ȘI PE ULIȚA NOASTRĂ” –
titluri cu litere de-o șchioapă, reflectând entuziasmul arădenilor în zilele de după 22 decembrie 1989, în primul număr al ziarului Adevărul (de Arad), primul cotidian „liber” de pe malurile Mureșului; (… în fapt „convertirea” oportună și inspirată a fițuicii „Flacăra Roșie” – organ al Comitetului Județean al P.C.R – Arad). A fost o apariție modestă, în condițiile editoriale grele de atunci, dar s-a făcut cu suflet și mai ales, cu entuziasm. Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri… Nu mai rețin acum, după atâția ani, numele tuturor celor ce s-au înhămat la o astfel de inițiativă – temerară atunci – dar știu că printre ei se afla și apreciatul poet arădean (sper ca încă și prieten) Vasile Dan…
C. DE LA PIAȚA CATEDRALEI (TIMIȘOARA), PRIN FOSTUL BULEVARD AL REPUBLICII – ARAD, SPRE PIAȚA COMITETULUI CENTRAL AL P.C.R. (BUCUREȘTI)...
Da, Aradul a fost al doilea mare oraș care „s-a ridicat” la ceea ce s-a numit sintagmatic (dar și…enigmatic!) „Revoluția română”… Oamenii sunt singurele ființe cunoscute, care pot pune și – mai ales – își pot pune întrebări. „Viclenia istoriei” – cum ar spune dialecticianul dar și speculativul Hegel – își arată colții. De fapt, există o istorie trinivelară: una este realitatea obiectivă, consumată într-o structură crono-topică ireversibilă dar și relativistă (chiar în sens einsteinian!), alta este reflectarea ei în mintea omenească ( istoria ca știință descriptivă, istoria ca reflecție/meditație asupra trecutului) și, cu totul alta exprimarea în limbaj a reflectării respectivei realității obiective ( istoria ca practică socială înscrisă în epoca în care este relatată, analizată și… „prezisă” ). Aici, la ultimul nivel, trebuie să-i dăm dreptate lui Wittgenstein: nu putem „spune” decât ceea ce avem la dispoziție ca resursă de limbaj… De aceea, termeni ca: „revoltă populară”, „revoluție” (capitalistă???), „dictatură”, „socialism-comunistoid”, „teroriști”, „crimă împotriva umanității” (împotriva propriului popor) chiar și „revoluție română” ș.a.m.d. – lista e cvasi-interminabilă – s-au demonetizat și se demonetizează până la superfluu. Întrebări devenite deja obositoare, chiar caduce, „dosarele” revoluției, autorii uciderii martirilor și inocenților (mai ales tineri!) și multe altele au rămas fără răspuns, fără soluție, fără justiție, fără mângâierea celor ce-au jelit și încă jelesc… îngropate în colbul uitării și indiferenței…
D. DALAI LAMA MENȚIONA: ÎN TIBET EXISTĂ O ZICALĂ – „ NENOROCIREA TREBUIE SĂ FIE FOLOSITĂ CA O SURSĂ DE
PUTERE”…
Interpretarea – de bun simț – ar trebui să fie: răul te întărește și te impinge, îți dă putere să mergi mai departe. Interpretarea – pe malurile Dâmboviței – a fost cu totul alta!… Trăitor în Marea Britanie, în acești ultimi ani, nu am să reîncep veșnica interogație „Cine a tras în noi… după 22?”, „Cine au fost «teroriștii»?”, „Revoluție sau lovitură de stat sau de palat?” etc. Pe mine, acum, mă interesează mai degrabă cum „s-au oglindit” evenimentele din decembrie ’89 și, mai ales cele de „după”, în mentalul britanic. Dacă în vecina noastră de peste Canal, Franța, presa timpului a reflectat cu multă simpatie ce se întâmpla în România (cât de mult s-a glosat pe marginea lui „Gavroche de Bucarest”!…), chiar și în Spania, Italia, Germania…, ei bine, pe malurile Tamisei, evenimentele au fost oglindite rece, obiectivist și chiar cu o oarecare indiferență!?… Englezii nu s-au omorât și nu s-au grăbit să taie firul de păr în patru… au relatat placid (repet, cât mai obiectiv – cum e tradiția aici) și s-au „focuss”-at mai degrabă pe aspectele de senzațional (mai ales de „după 22”): execuția Ceaușeștilor, „fenomenul”- Piața Universității, conflictele etnice și paroxistice de la Târgu Mureș, chiar și „mineriadele” etc. În timp ce în România s-a marjat mult (chiar exagerat!) pe relațiile de rudenie dintre Casa Regală a României și cea a Marii Britanii, ei bine, aici, chiar prezența notorie a Regelui Mihai I de
România, apoi funeraliile sale au fot tratate decent și… atât… Există – până la sațietate – un adevărat imbroglio de „cumetrii” între casele regale, princiare, ducale și ce-or mai fi… în această Europă…
E. CE-AM AVUT ȘI CE-AM PIERDUT? REVOLUȚIA!
A trecut România de la „socialism” la „capitalism”? Sau, cum sunt tentat să spun eu acum, de la „socialismul-comunistoid” la ”societatea de piață și consum”? A existat cu adevărat o perioadă „de tranziție”? Și dacă „da”, s-a sfârșit ea sau mai continuă? „Tranziție” de la ce, la ce? Mulți teoreticieni onești din „Vest” au arătat de nenumărate ori că „socialismul” est-european nu prea a avut de-a face cu doctrina marxistă decât cu numele și invocarea ei până dincolo de saturație… „Măreața Uniune…” a fost socialistă așa cum sunt eu cardinal de Roma… De Papa nu mă leg, am cel mai mare respect față de Sanctitatea Sa, la fel și față de Majestatea Sa Regina Elisabeta a II-a – trecută glorios! – în eternitate. Ce să mai vorbesc de nefericitele țări din Lagărul Europa de Est? Rezultatul politicii de „temporizare” a Aliaților (de după al doilea război mondial), obosiți de marele măcel, a avut un efect invers: tot s-au trezit cu un nou război – „rece”. Rusia post-țaristă a fost (și a rămas!) o dictatură, în cel mai bun caz, un regim super-autoritarist gestionat de o „juntă” întruchipată de un singur individ care continuă (și azi!) politica de mare putere imperială. Așa cum vorbea Marx despre imperiul habsburgic, ca de o „închisoare a popoarelor”, tot așa putem spune și despre Rusia (și cea țaristă și cea post-țaristă, numai comunistă nu!). Trebuie să mai intru în amănunte?
România „socialistă” și „post-socialistă” nu a fost și nu este decât o copie a țărilor din America Latină – via Rusia, mai nou, S.U.A. – ca mandatar…! Mai ales România „post-socialistă”… Sic! În Europa (și chiar și la yankei) nu a existat un efort serios de a cunoaște și înțelege frământările, conflictele, dezastrele social-politice, economice și umane din această Americă Latină! Mai ales de la finele secolului XIX și apoi, din prima jumătate a secolului XX. „Generalul” Ceaușescu & „family” dar și predecesorii (comunistoizi) n-au fost decât niște copii (uneori, palide) ale celor ce-au condus și încă (unii!) mai conduc prin America de Sud. Cât privește Asia, ei bine, aici îl putem parafraza pe Marx: așa cum vorbea el de „un mod de producție asiatic”, tot așa putem noi vorbi de un „socialism asiatic” (cu o mare excepție, enigmatică – China! „O țară, două sisteme”). Eu îl asemăn pe acest „socialism asiatic” chinezesc mai mult cu regimul militarist-dictatorial din Japonia imperială, de dinainte de al doilea război mondial. Cuba și Venezuela sunt tot un fel de „copii palide” ale „Măreței uniuni…”, cu mențiunea că Venezuela (Veneția dezmierdată, în spaniolă! – ar veni „Venețiuța”… după laguna Maracaibo…) e o țară care „zace” pe bogății naturale imense și într-un morman de mizerie social economică greu de înțeles.
F. ÎN CĂTAREA TIMPULUI PIERDUT… TIMPUL (NE)-REGĂSIT…
Cum se prezintă acum România, la aproape 35 de ani de la „revoluția pierdută”? Un jurnalist francez (cred), prin anii ’60 ai secolului trecut, scria în premieră și foarte inspirat despre „le tiers monde” (țările „lumii a treia”): state subdezvoltate, foste colonii ș.a.m.d. Azi se folosește un eufemism – „țări emergente”! În Europa, România, Moldova, Bulgaria, Albania sunt cotate la fel – „lumea a treia a Europei”!. Celelalte foste țări „socialiste-frățești” se bucură de un tratament terminologic mai bun, dar nu prea departe de… România este azi remorcată cu Bulgaria (ca un blestem!) la problematica admitere în spațiul Schengen. Nu am fost scoși, ci am intrat cu „forcepsul” în N.A.T.O. și U.E., mult mai târziu ca „frații” noștri de suferință în anii socialismului-comunistoid. Și asta, doar din interesul strategic al yankeilor și cel economic al „veteranilor” U.E. care au văzut în România o vacă „bună de muls”. Să mai mulgă ce? Înclin să le dau dreptate celor ce susțin – în șoaptă sau mai vocal -(cu un fals avânt patriotic – în fapt, un „patriotardism”) că tindem să devenim o „neo-colonie” a Occidentului… Cam așa se vede România, și de pe malurile Tamisei… După ’89, când „s-au deschis” frontierele, milioane de români au tulit-o ca iepurii (nici nu știm câți și, câți au mai rămas „să stingă lumina”…). Nu li se poate reproșa că au plecat încotro au văzut cu ochii, de dragul unui trai mai bun și un viitor al copiilor.
Statistic, puțini „au reușit” în Occident. Majoritatea, fără o pregătire cerută aici, în Vest (mai ales în „vestul” Vestului, recte, U.K.). După decenii de „comunism”, la ce ne-am fi așteptat? Chiar cu salariile de mizerie (după standardele de aici), nu vor să se mai întoarcă; se gândesc la viitorul copiilor lor (deja mai „naturalizați” ca ei!). Oricum sunt mai bine plătiți ca acasă. Unii – curajoșii! – cică, vor să vină acasă cu banii economisiți… ce să facă?… să intre pe mâna „șmecherilor”? Chestia cu „dorul de țară” nu ține, eventual pentru puținii care nu se pot adapta nicicum… Nu s-a bătut atâta monedă că suntem „cetățeni europeni”? UBI BENE, IBI PATRIA… Nu vrem să avem „conștiință europeană”? Din păcate, ante-mergătorii noștri în bejenie nu au prea fost oameni de calitate… știți la cine mă refer… De aceea, în ciuda efortului de a se integra rapid, de a adopta – necritic! – cutumele locului, românii nu sunt prea bine văzuți în Vest… O spun eu, care trăiesc aici, în patria lui Shakespeare și care nu m-am dus în Britain din nevoia unui trai mai bun. Am fost pur și simplu obligat de nevastă să vin aici, în U.K., să-l ajutăm pe feciorul meu cel mai mare stabilit aici (din trei feciori!), cu cele două fetițe născute britanice (!), (recent, un al treilea copil, băiat!). Noi am avut o pensie relativ decentă, pe care o primim și aici, tradusă direct în pounds… la cursul curent; la puterea de cumpărare a leului, comparativ cu lira sterlină, nu avem decât dezavantaje dar… ne descurcăm… greu, dar ne descurcăm. Nu am primit un sfanț (a penny) de la U.K.! Și nici n-am cerut…
Cu tot „Everestul” de păcate reproșate – de toate mass-media de aici – Sistemului britanic de sănătate (NHS), acesta i-a salvat viața nevesti-mi…; de-ar fi rămas în România, probabil că de 1 noiembrie mai cumpăram o lumânare în plus… Iar aici, ceea ce este gratuit, apoi chiar este gratuit! Am făcut această digresiune ca să răspund anticipat celor care mă pot întreba, „atunci ce naiba cauți tu în U.K. ?” sau mă pot atenționa cu „vezi ce țigări fumezi, moșule!”.
G. Despre o „radiografie” a României de azi, voi mai scrie în episoadele următoare.
Va fi o „radiografie” comparativă: cu România înainte de 1989, cu „fostele colege de lagăr”, cu nivelul de așteptare al populației românești, cu perspectivele ce se arată la orizontul destul de întunecat al viitorului apropiat. Cel mai dureros fapt de actualitate – cel puțin pentru mine, deși ar trebui să afecteze pe toți ai noștri – este rezultatul catastrofal al testelor PISA. Este vorba de viitorul României – tânăra generație, moștenitoarea păcatelor celor ce-au trăit anii ’89 – 2023. The Programme for International Student Assessment (nu un test stabilit la Pisa, în Italia, cum am mai auzit vorbindu-se!…) este totuși un indicator important al stării populației de 15 ani. Deși eu, personal, am oroare de teste de orice fel, cu pretenția de a bate-n cuie o grilă valorică și apoi de a stabili sentințe valorice definitive, totuși trebuie să accept că peste 50% din populația tânără a României este analfabetă functional. Eu aș îndrăzni să merg mai departe, zicând analfabetă total prin prisma viitorului apropiat. Consecințele? Vi le imaginați și singuri… Da!, vom rămâne în „Lumea a treia” a Europei. Așa cum suntem cronic la coadă la principalii indicatori de progres economic, social, cultural, de standard general de viață, calitate a vieții și apoi, tot cronic, în fruntea clasamentelor la „rele”. Dar se întâmplă și la „case mai mari”: și presa britanică și cea franceză (din cât am avut putința să mă documentez, până acum), deplâng „reculul” populației lor tinere la celebrele teste. Am văzut câteva dintre ele și m-a cutremurat simplitatea lor… Ce fac cei din Asia (în special Singapore, Coreea de Sud, Japonia, China) nu știu… nu vreau să cad într-un fel de „rasism invers”, într-un complex de inferioritate al europenilor; totuși… nu e cazul! Vreau doar să spun ceva: la olimpiadele internaționale ale elevilor și studenților, la diferite materii, medaliile se dau în funție de punctajul general obținut (individual și pe echipe). Există un ecart (minim-maxim) pentru aur, argint, bronz etc. Toată stima pentru elevii români care obțin astfel de medalii dar să nu ne culcăm pe o ureche… Cine a luat – de pildă, aurul – face parte dintr-o categorie de mai mulți care au intrat în ecartul respectiv. Deci nu este singurul participant sau singura echipă participantă care… Propaganda onor’ Ministerului Educației de la noi ne lasă să credem că suntem buricul pământului! Repet, toată stima pentru dragii noștri medaliați, pentru munca lor (deloc ușoară!), pentru cei ce i-au îndrumat (în condiții materiale incredibil de modeste!), da, toată stima! Dar… să ne privim nu în oglinda noastră personală ci, în „oglinda Europei și a lumii”…
Aviz politicienilor noștri: „Politicienii răi sunt aleși de cetățenii lumii care nu se prezintă la vot” (George Jean Nathan) și „Vă rog să nu-mi spuneți comunist! Eu sunt hoț de rând” (Aleksandar Cotric)… Vom rătăci încă mult și bine pe aleile cimitirului întrebărilor fără răspuns…
FOTOCOVER: Arad, 21 decembrie, 1989 – ©Florin Hornoiu via arad.360
